Profesori de odinioară

Dintre profesorii de altădată păstrăm în inimi, amintire şi-n rugăciuni pe cei mai mulţi dintre ei. În diverse împrejurări ne amintim cuvintele lor pe care le-au împărtăşit atunci când ne aflam în vremea căutărilor.

Cuvinte ale Scripturilor, persoane şi evenimente majore, ani şi momente importante din Istoria mântuirii şi a Bisericii creştine s-au definit în noi prin stăruinţa şi priceperea profesorilor. De atunci ei au devenit învăţători întru ale duhului, părinţi duhovniceşti şi, cei mai mulţi dintre ei, modele pentru viaţă. Oricât am fi de acribioşi şi uneori critici sau de-a dreptul nerecunoscători, trebuie să recunoaştem că de la fiecare om am învăţat ceva bun, ei devenind modele realiste, lumini pentru întunericul care este întâlnit acum pretutindeni. Doar cel al cărui ochi este întunecat va spune că semenii nu i-au oferit niciodată un exemplu bun. Să nu fie! Dintre profesorii anilor care au trecut mă opresc acum la părintele Vasile Irina, profesor de limba română la vestitul Seminar de la Mănăstirea Neamţ. Avea ani mulţi de profesorat, împărţind timpul preţios între obligaţiile Seminarului, Parohia "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" de la Vânători-Neamţ şi familia care locuia în Iaşi. Aş putea spune că şederea lui la Mănăstirea Neamţ, unde a funcţionat la început ca spiritual şi mai apoi profesor, era o jertfă, o permanentă renunţare şi dăruire pentru alţii. Aveam însă să aflu mai târziu că părintele Vasile Irina ajunsese la Neamţ ca semn al ascultării faţă de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Iustin Moisescu şi oarecum împotriva voinţei lui. Zile şi nopţi a căutat prin cărţi şi studii întocmind fişe pentru cursurile seminariale. Treptat profesorul Vasile Irina a devenit o legendă încă din timpul activităţii la cunoscuta şcoală de teologie, singura aflată atunci în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Temut de elevi, aşteptat la ore cu strângere de inimă, frică şi emoţie, părintele Vasile Irina şi-a găsit până la urmă loc în inimile multor elevi care l-au înţeles aşa cum era el, cu luminile şi umbrele întâlnite de fapt la toţi oamenii. Viaţa lui, desprinsă şi ea parcă din paginile literaturii române, prezintă încercările unui luptător, a unui tânăr care a muncit mult şi a unui preot şi profesor care n-a avut prea multe bucurii. Rândurile autobiografice aşezate în pagină de părintele Vasile Irina vorbesc despre viaţa unui om, aşa cum a fost ea... M-am născut într-un bordei învelit cu paie în 16 august 1923, în satul Spieşti, comuna Păstrăveni, judeţul Neamţ. Satul a fost desfiinţat de Nicolae Ceauşescu din cauza numărului mic de locuitori. Nu avea biserică, nici şcoală.(…) Am urmat şcoala primară la Păstrăveni, în satul natal, şase clase, în perioada 1930-1936. Din cauza greutăţilor de viaţă şi a necazurilor familiale, n-am avut o pregătire bună. Tata s-a gândit să mă lase agricultor. La vârsta de 12 ani, mama vitregă mi-a găsit o nepoată de-a ei ca să mă căsătorească. Numai că soarta n-a fost aşa. A încurcat lucrurile învăţătorul meu Emil Ioniţă, care făcând o vizită tatei l-a ispitit, întrebându-l ce soartă îmi croieşte în viitor, de ţăran, la munca câmpului sau pentru şcoală. Învăţătorul i-a spus să facă ce vrea, spunând că "bun la carte este copilul" şi că ar fi bine să mă dea mai departe. Aşa s-a născut ideea urmării unui Seminar sau a unei Şcoli normale. Şi aşa m-am decis să mă duc la Seminar, când eram doar în clasa a doua primară. "Seminarul", a fost răspunsul la întrebarea pusă de iubita mea învăţătoare. Dacă coconiţele din clasă şi alţi mucoşi au spus că vor să fie profesori, ingineri, medici, eu de colo am trântit o declaraţie la care toată clasa a râs, că vreau să devin preot. Dar atunci nu cunoşteam nimic despre preoţie şi nici măcar "Tatăl nostru" nu-l ştiam bine, ca să-l pot spune seara şi dimineaţa. Dar m-am ţinut de declaraţia mea şi, timp de doi ani, am făcut pregătire cu cele o mie de probleme dintr-o colecţie cu acelaşi titlu (1001). (…) În fine, cu greutate m-am văzut, în toamna anului 1937, admis la Seminarul teologic de la Roman. Începând cu 15 septembrie 1937, am fost dus de tata în căruţa cu doi cai şi lăsat la internatul Seminarului. Mi s-a părut ca o închisoare, căci şcoala era împrejmuită de ziduri groase, ca o cetate. Rămas singur, după plecarea tatei, am plâns de singurătate şi de străinătatea lumii în care am căzut. (...) Cu diploma de Seminar m-am înscris ca student la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi, mutată la Suceava, în urma ocupării de către ruşi a Bucovinei. Am urmat trei ani la zi, din 1945 până în 1948. Am avut profesori mari, savanţi, ca Justin Moisescu, Pr. Prof. Cicerone Iordăchescu, Pr. Prof. Valeriu Iordăchescu, Milan Şesan, O. Bucevschi, Vladimir Prelipcean. Fraţii Iordăcheşti te uimeau prin cunoştinţele ce le aveau. Au fost omorâţi de fiarele comuniste. Comunismul românesc s-a comportat ca şi cel rusesc, iar eu, începând cu viaţa de student, am simţit dureros persecuţia luptei de clasă, deoarece tata era chiabur, iar eu eram vlăstar al aşa-zisului "duşman al poporului". Dar totuşi n-am sentiment de ură cu care să-i răsplătesc pe cei care şi-au bătut joc de mine şi de familia mea. În 1948, ca urmare a Reformei în învăţământul din România, facultatea din Suceava s-a desfiinţat, contopindu-se cu Bucureştiul şi Clujul. Ca urmare, m-am dus la Bucureşti. (…) Dar cu lucrarea de licenţă ce să mai spun? Mi-am luat subiectul pe ultima sută de metri la Pr. Prof. Petru Rezuş, la Apologetică. Subiectul: "Argumentele nemuririi sufletului". Şi am început să lucrez la licenţă, fără timp şi fără material bibliografic suficient. Am stat zi şi noapte o lună în sala de curs, de mi-am redactat-o. Dar ce, parcă eram expert?! Am făcut un conţinut bun, într-un înveliş neplăcut, scris cu mâna. Nu mi-au dat "excepţional" ci "foarte bine". A venit, până la urmă, finalul. A fost bucurie la cei de condiţie, dar eu mă întorceam acasă, la democraţia românească. În fine, eram licenţiat în teologie şi trebuia să intru în preoţie. Eram bulversat de politica drăcească şi blestemată pe care o trăiam. Atâta bătaie de joc faţă de om nu s-a mai pomenit în societatea care mă considera duşman, iar sufletul era chinuit de neîncrederea în care mă aflam. Aceasta m-a făcut să încerc viaţa de om în domeniile diverse ale societăţii. Vroiam să intru în învăţământ, să fac profesorat. Pe unde mergeam, însă, mă repudiau fără milă, cu ură. Cu greu am găsit un post de funcţionar la C.E.C., în judeţul Bacău, la Lespezi. Cu o leafă de 8210 lei. După o săptămână de serviciu, la 13 noiembrie 1949 tânăra Clemansa Iosipescu m-a acceptat să-i fiu soţ. La o săptămână de la căsătorie, fără călătorie în luna de miere, am făcut vizită soţiei în localitatea Mirosloveşti, unde soţia era secretara şcolii generale. Eram bucuros de această realizare atât de dorită, pentru că ni s-a creat posibilitatea în acelaşi timp, cât eram de săraci. Două traiste goale, se spune. Mi-am dat seama că am început căsnicia fără strictul necesar casnic: blide, masă, scaune, pat, balie de rufe, aragaz. Din cauza spaţiului locativ, oraşul Paşcani fiind distrus de război, am dormit în biroul agenţiei C.E.C. şase luni. În 1950 s-a născut primul copil al căsătoriei, Mihaela. Situaţia de creştere a copilei într-o locuinţă insalubră din Paşcani a determinat transferul meu la sucursala regională Iaşi în funcţia de casier. Manipularea unor sume mari de bani mi-a impus mare consum psihic şi răspundere. După doi ani în acest post am avansat în funcţia de inspector de propagandă, plătit foarte bine. Am desfăşurat munca într-un cadru intelectual. Majoritatea salariaţilor erau cu studii superioare. Am frumoase amintiri din timpul acela. Salariaţii m-au iubit şi respectat. Chiar şi comuniştilor de la regiunea de partid le-a părut rău că am plecat. Din punct de vedere al salarizării eram bine plătit. Părerea de rău a subconştientului care mă mustra că mi-am părăsit drumul şi că altceva mai bun decât slujirea nu era. Judecând profund, am făcut cerere la Mitropolie. Am dat examenul de capacitate şi am stat în aşteptare. Mi-a venit recunoaşterea pentru parohia Sărata-Caraiman. Am fost hirotonit de Mitropolitul Sebastian Rusan, cumătrul lui Groza, la biserica Toma Cozma din Iaşi. M-am prezentat la parohie, pe o zi ploioasă, de unul singur, la data de 6 august 1955. Am intrat în biserică, afumată şi murdară, în care slujea călugărul Macarie Buză, în biserică fiind trei oameni, cântăreţul, paraclisierul şi epitropul. Văzând acestea, m-a podidit un plâns dureros. Apoi, revenindu-mi, mi-am făcut cruce şi mi-am zis: "Doamne ajută-mă". Apoi, pînă la 6 decembrie, acelaşi an, am făcut reparaţia generală şi sfinţirea bisericii. Pictor mi-a fost domnul Alexandru Rosini, un catolic de toată lauda. Cu ajutorul secretarului organizaţiei de bază P.C.R. am făcut multe lucruri bune pentru biserică: reparaţie la funcţionarea trasului clopotelor de la biserică, refacerea gardului de la cimitir etc. Am stat la Sărata până la 1 iunie 1957, când am fost transferat la Neamţ. Lumea mă iubea pentru seriozitatea şi dragostea de slujbă. Credincioşii au plâns după mine. Când am venit la Sărata, biserica era goală, iar la plecare, la slujbe, biserica era plină duminică de duminică. Şi mie îmi pare rău şi acum. Un rol însemnat în aprecierea lumii, că-mi fac slujba bine, ştiu că l-a avut soţia Clemansa Iosipescu. Cu greutate a trecut timpul, ca să se hotărască să mă ia de soţ. Sunt convins că n-am făcut-o fericită în anii de viaţă ca un băiat de ţară. Sunt tare vinovat pentru traiul anormal dus în cei 50 de ani de căsnicie. Teoretic 50 de ani, căci faptic am făcut muncă, lipsă de acasă ca navetist. Din această conjugare au urmat fetele: Michaela, Gabriela, Carmen şi Alin-Vasile. Meritul soţiei este că a stat cu copiii în Iaşi. A muncit ca o roabă, mulţi ani, la C.E.C., iar activitatea şi-a încheiat-o ca profesoară. A stat toţi anii căsniciei în Iaşi pentru cartea copiilor, fiind lipsită de bucuria unei căsnicii normale, fireşti, pentru soţul mulţumit că-i mare profesor în munţii Neamţului, "pe-un picior de plai, pe-o gură de rai". A trăit fericită. Bucuriile le-a adunat în singurătate. Frumoasă, severă, cuminte, serioasă, şi-a încheiat viaţa după ani de suferinţă într-o zi de 5 noiembrie 2009, ca un înger, plânsă dureros de toţi cei dragi, dar mai ales, de preotul, soţul ei rămas în singurătate şi neputere. Începând cu 1 iunie 1957, am fost numit, prin transfer, spiritual la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, în locul părintelui Zamisnicu. Am funcţionat şapte ani, luptând contra apucăturilor rele ale tinerilor. Totodată am fost şi profesor. Am îndurat barbaria unor declasaţi; mi s-a aruncat de două ori cu piatra în geam noaptea; în nenumărate rânduri mi s-a pătruns, în lipsă, în camera în care locuiam, furându-mi-se cărţi şi evidenţele comportării elevilor. Un elev, care m-a violentat grosolan, a ajuns mai târziu profesor. În urma terminării Facultăţii de Litere din Iaşi, am susţinut licenţa în 1964. Ca licenţiat, mi-am dobândit dreptul de a fi numit profesor de limba română la Seminar. Catedra era de limba română, dar a trebuit să predau, în completare, până la 18 ore şi alte materii ca: Limba Greacă, Istoria României, Geografia, Omiletică, Muzica vocală, Muzica bisericească, Istoria Bisericii Române, Studiul Biblic al Vechiului Testament, Morală Creştină, Constituţia, Administraţie parohială. Catedra de română cuprindea disciplinele: teoria literaturii, istoria literaturii, gramatica. Am funcţionat ca profesor 24 de ani (1964-1988). Profesoratul l-am făcut cu naveta. Apoi, am fost primit de Episcopia Romanului cu data de 18 septembrie 1988, ca paroh al oraşului Negreşti, judeţul Vaslui. Am fost numit protopop în 1996. Din această funcţie, cam forţat, am ieşit la pensie în 17 februarie 2003. Am fost scos la pensie la vârsta de 80 de ani, după 60 de ani de serviciu. În Iaşi sunt singurul cu o asemenea activitate. În timpul lucrării de protopop s-au zidit bisericile Negreşti III, Silişte, Cioatele, Dumeşti II, Ţibăneşti, Buhli, Draxeni, Rateşul Cuzei - Cimitir la Cut. Am scris articole la Cronica Romanului: "Colinde", "Ion Creangă", "Grigore Alexandrescu", "Alexandru Vlahuţă", "Vasile Alecsandri", "Miron Costin", "Iancu Văcărescu" şi cuvântări la congresele de pace.