Programul samarineanului milostiv

A mărturisi în fiecare zi bucuria Domnului Înviat înseamnă a trăi „în mod pascal“ şi a face să răsune vestea fericită că Iisus Hristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci întâiul nostru „aproape“, care trăieşte cu noi, prin noi şi în noi şi împreună cu Hristos, prin şi în Hristos putem face toate lucrurile noi. A fi cu Hristos în comuniune este o condiţie pentru ca să vorbim apoi şi altora despre experienţa noastră de a fi cu Domnul. Creştinul autentic nu trebuie doar să cunoască ceva despre Dumnezeu, ci să aibă în sine pe Dumnezeu. Fără viaţa duhovnicească nu putem să-l iradiem pe Hristos altora. Deus non vocis sed cordis auditor est - Dumnezeu este ascultător nu al vocii, ci al inimii. 

 

Creştinul, acest prieten al lui Dumnezeu, se deschide în faţa realităţii şi a necesităţii lumii pentru sfat, ajutor şi rugăciune. Creştinismul este chemat astăzi să cunoască omul pe nume. A cunoaşte nu este o ştiinţă exterioară, ci înseamnă a fi în interior aproape de celălalt, a iubi. Misiunea noastră este încercarea de a-i cunoaşte pe oameni din partea lui Dumnezeu pentru Dumnezeu, să mergem cu ei pe calea prieteniei sfinte a lui Dumnezeu! Iubirea este firul de aur (Sfântul Dionisie Areopagitul) care leagă inima de Dumnezeu, astfel încât inima creştinului este cuprinsă de iubirea lui Dumnezeu, care devine singura călăuză. Cel care crede în Hristos slujeşte celuilalt şi acest fapt nu este o simplă opţiune, ci o identificare cu propria existenţă, ce devine o parte esenţială a propriei lui fiinţe, a raţiunii de a fi. O slujire care nu se măsoară în baza criteriilor moderne ale temporalului şi imediatului, ale empiricului şi aparenţei, ci face prezentă iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu pentru toată făptura umană şi întreaga creaţie şi dă mărturie despre Dumnezeul iubirii. Noi suntem fiinţe în căutare, fiinţe care au nevoie de adevăr şi frumuseţe, de experienţa harului, de iubire şi pace, de iertare şi mântuire, pe care dorim să le împărtăşim tuturor.

 

Fericitul Augustin îndeamnă ca lucrarea şi misiunea preoţilor „să fie o implicare din iubire în păstorirea turmei Domnului“. Aceasta este suprema normă de conduită a slujitorilor lui Dumnezeu, o iubire necondiţionată, ca aceea a Bunului Păstor, plină de bucurie, deschisă faţă de toţi, atentă faţă de cei de aproape şi grijulie faţă de cei de departe, delicată faţă de cei slabi, faţă de cei mici, faţă de cei simpli, faţă de păcătoşi, pentru a manifesta infinita milostivire a lui Dumnezeu prin fapte dătătoare de speranţă. Slujitorii Bisericii împărtăşesc în viaţa pastorală cotidiană programul samarineanului milostiv, care nu este altceva decât „o inimă care vede“ acolo unde este nevoie de iubire şi acţionează în mod corespunzător. Prin urmare, iubirea este un mijloc terapeutic inegalabil în activitatea slujitoare a Bisericii. Existenţa creştinului este configurată cu Hristos, ce asumă un caracter relaţional: el este în Hristos, prin Hristos şi cu Hristos în slujba aproapelui. A fi la dispoziţia aproapelui este „raison d'être“ a creştinului, disponibilitatea şi dăruirea faţă de problemele semenului. 

 

Credinciosul nu este singur pentru că Dumnezeul creştin nu este un Dumnezeu depărtat sau de origine depărtată, ci un Dumnezeu de apropiere, o prezenţă Care mă cunoaşte, mă iubeşte şi Se preocupă de mine, un Dumnezeu al inimii mele. De aceea, Dumnezeu vrea ca noi, preoţii, într-un mic punct al istoriei, să împărtăşim preocupările Lui faţă de oameni. Dumnezeu este în aşteptarea „da“-ului nostru, care bate la poarta fiecăruia care se consideră vrednic de ceea ce Dumnezeu îl consideră vrednic.

 

Evanghelia iubirii şi a vieţii este mereu şi Evanghelia milostivirii, care se adresează mereu omului de ieri şi de astăzi, pentru a-l vindeca de orice rană. Să vorbim despre milostivirea lui Dumnezeu în faţa căruia păcatele noastre sunt „particule de nisip“ ce se pierd în imensitatea oceanului iubirii divine. 

 

Ne-am obişnuit să considerăm milostivirea strict ca un sentiment individual şi „privat“, care intră în joc numai în raportul omului cu Dumnezeu sau cu semenii săi. Dar dacă ar fi înţeleasă bine în implicaţiile sale, milostivirea este, dimpotrivă, conceptul cel mai înnoitor, social şi universal pe care cineva şi-l poate imagina. Este vorba de a aplica la viaţa socială, pe lângă cea individuală, ideea pe care marile religii o au despre Dumnezeul în care cred, fără a face din Dumnezeu o armă de ameninţare împotriva celorlalţi, ci un model care trebuie imitat. A fi sau a nu fi milostivi este, mai presus de toate, o chestiune de fidelitate sau infidelitate faţă de propriul crez religios. Milostivirea nu este un surogat al adevărului şi dreptăţii, ci o condiţie care face posibilă găsirea lor. Nu este un indiciu de slăbiciune, ci de tărie care emană viaţă.