Programul - un fapt aparent minor
Parcurgând textele Sfinţilor Părinţi despre viaţa duhovnicească, cititorul are deosebita bucurie sufletească de a face cunoştinţă cu o varietate extraordinară de subtilităţi şi de accente, să constate că fiecare dintre aceştia are tendinţa de a pune în lumină o anumită latură a nevoinţei, pe care a socotit-o a fi mai potrivită la anumite vârste duhovniceşti sau mai de folos în funcţie de personalitatea fiecărui nevoitor în parte sau de locul nevoinţei.
Unul vorbeşte mai mult despre rostul postului, altul despre rugăciune, altul despre trezvie, altul despre paza simţurilor şi a gândurilor etc., astfel că este cu neputinţă să nu găsească iubitorul de duhovnicie ceva care să fie potrivit cu sufletul şi cu felul său de a fi. Unul dintre marii nevoitori contemporani, Gheron Iosif Isihastul, de pildă, insistă, între altele, foarte mult pe ţinerea cu acrivie a programului. Biograful şi ucenicul său consemnează următoarele despre el: „Îşi respecta programul ascetic cu multă acrivie. Când să se culce, când să se trezească, când să lucreze, când să mănânce, toate se făceau după un program exact, astfel încât trupul şi cugetul să nu-i fie îngreunate pentru privegherea de noapte. Scopul privegherii sale era acela de a atrage mila şi Harul lui Dumnezeu” (Efrem Filotheitul, „Stareţul meu Iosif Isihastul”, Ed. Evanghelismos, 2010, p. 260).
Iată că programul nu este neapărat o formă seacă, ci o matrice, esenţială aş zice, pentru desfăşurarea ulterioară a vieţii duhovniceşti, cu un ţel bine determinat: dobândirea harului. Programul are calitatea de a distribui în mod eficient timpul omului, care este foarte limitat, în aşa fel încât folosirea lui să aducă roade. În lipsa acestui program există riscul instaurării haosului în lucrurile duhovniceşti, al pierderii definitive a orientării spre finalitatea firească a căii ce duce spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Dar oare nu observăm în chip limpede efectele lipsei de program sau, mai degrabă, a bombardamentului cu programe invazive în viaţa cotidiană? Există o adevărată bătălie pentru impunerea programului unor entităţi din afara noastră, străine de lumea, de ideile, de credinţele şi de aspiraţiile noastre cele mai intime. Vedem cum toate aceste grupuri lansează necontenit programe, care-şi propun să ne impună, să ne convingă, ca în cele din urmă să ne alipim cu fidelitate de un anumit program, de o anumită reţetă de viaţă: ce să mâncăm, ce să bem, la ce să ne uităm, ce să iubim, cu cine să votăm, ce să gândim, în cine să credem, şi lista poate continua foarte mult. Vedem aceste sâcâitoare propuneri peste tot, de când ne începem ziua, în drum spre serviciu, la metrou, pe stradă, pe blocuri, pe maşini, în sălile de aşteptare, în mijloacele de transport, în discursul mimetic al oamenilor obişnuiţi, care recită semiconştient reţete şi programe de viaţă, pe care nu le înţeleg şi a căror autenticitate nu o verifică, deoarece subconştientul lor e ticsit până la refuz de aceste reţetare şi de imaginile aferente lor. Aici este pus la lucru un adevărat aparat de persuasiune, care presupune alegerea atentă a discursului, a imaginilor, a emoţiilor, apte să convingă şi să pară veridice, care constituie, după cum se ştie, fondul industriei reclamei. Iar miza acestor reţete, aşa cum lesne se poate constata, este cucerirea timpului omului şi prin acesta a sufletului său, apoi a replăsmuirii lui după chipul acestor scheme materiale moarte, prin care ia naştere omul-consumator.
În toată această zbatere pentru impunerea unui program adecvat este nevoie cu siguranţă de o selecţie după un criteriu sănătos. De aceea, atenţia ar trebui totdeauna îndreptată nu spre frumuseţea discursului, a imaginilor sau a emoţiilor implicate, ci spre cu totul altceva. Mântuitorul nostru Hristos ne-a lăsat singurul criteriu valid de evaluare a lucrurilor şi acesta este „cunoaşterea după roade” (cf. Mt. 7, 16). Acest mod de evaluare, care din păcate este practic eliminat prin multitudinea sufocantă a ofertelor, ar trebui să fie exerciţiul necesar premergător oricărei alegeri, oricărei opţiuni, iar nu atragerea fidelităţii omului prin mascarea voită a roadelor.
Prin urmare, dacă pentru viaţa cotidiană programul joacă un rol atât de important, oare nu s-ar cuveni să problematizăm un pic valoarea adâncă a ţinerii cu acrivie a unui program duhovnicesc? Nu cumva aceasta este arma prin care putem respinge agresiunea programatică a lumii asupra noastră? Merită măcar să ne întrebăm!