Proiecte pentru o Europă unită în Evul Mediu şi în zorii epocii moderne

În numărul precedent arătam că ideea de Europa, care desemnează un spaţiu geografic, politic şi spiritual specific, datează de câteva milenii. Construcţia europeană, implicând procesul conştient de formare a unităţii economice, politice şi instituţionale a acestui spaţiu, are o vechime de doar câteva decenii, declanşându-se efectiv în contextul bipolarităţii mondiale, instaurate după al Doilea Război Mondial, în care Europa îşi putea salva locul, rolul, identitatea şi puterea doar prin transpunerea în practică a premiselor unităţii sale.

Acest proces a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evoluţii de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeană s-a cristalizat şi afirmat în numeroase iniţiative şi proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevărată preistorie a construcţiei europene, aflate azi în plină desfăşurare. Conflictul dintre Imperiu şi Papalitate în primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu stă mărturie persistenţei aspiraţiei spre unitatea lumii europene într-o formulă hegemonică, în care preeminenţa puterii spirituale sau a celei laice să se valideze printr-o dominaţie de tip universalist. Zădărnicirea reciprocă a unor atari tendinţe lasă locul, începând din secolul al XIV-lea, unor abordări ale ideii de unificare europeană eliberate, mai mult sau mai puţin, de tarele viziunii hegemonice, în condiţiile în care apariţia la orizont a primejdiei expansiunii otomane pune cu acuitate problema unirii resurselor şi eforturilor lumii creştine. Proiectele concrete, care se conturează acum pentru prima oară, pornesc de la obiectivele esenţiale ale restabilirii unităţii şi păcii în cadrul creştinătăţii, în vederea confruntării cu succes a inamicului extern şi a realizării misiunii propuse de cruciade. Cristalizarea statelor naţionale şi, în primul rând, ascensiunea Franţei pun în mod accentuat şi necesitatea stăvilirii tendinţelor hegemonice prin structuri instituţionale care să garanteze existenţa, securitatea şi integritatea tuturor ţărilor continentului. Ideea instituţiei supranaţionale Un prim proiect bine articulat şi coerent în acest sens îi aparţine juristului Pierre Du Bois (1250-1320), aflat, după studii la universitatea din Paris, în serviciul succesiv al regilor Franţei şi Angliei, în lucrările sale, elaborate în perioada 1300-1306, asupra scurtării duratei războaielor şi proceselor şi a recuperării Ţării Sfinte, el desemnează drept ideal realizarea păcii între naţiunile creştine şi cruciada împotriva necredincioşilor. Acest scop nu poate fi atins însă doar prin îndemnuri pioase sau prin forţa unei monarhii universale. Soluţia pe care o propune este cea a unei confederaţii europene, sub egida spirituală a Papalităţii. Naţiunile membre, păstrându-şi atribuţiile suverane, urmează a-şi supune conflictele arbitrajului unor judecători laici şi clerici, desemnaţi de un consiliu al statelor participante, apelul împotriva sentinţelor rostite, care urmează a include boicotarea economică a ţărilor găsite vinovate sau deportarea în Orient pentru a lupta contra necredincioşilor ce încalcă pacea, făcându-se în faţa instanţei papale. Acest proiect pune, deci, pentru prima oară, problema raportului între suveranitatea statală şi instituţiile supranaţionale, problemă-cheie a dezbaterilor ulterioare în această materie. Părerea lui Dante Vestitul contemporan al juristului francez, marele poet Dante Alighieri se pronunţa şi el, în 1308, în lucrarea De Monarchia, pentru necesitatea păcii universale şi a unităţii creştine, optând însă pentru distincţia între autoritatea spirituala supremă a Papalităţii şi întâietatea imperială asupra lumii pământeşti. El susţine necesitatea unei conduceri unice, exercitate de împărat, care să judece pricinile dintre ceilalţi principi pe temeiul unor legi generale, care să reglementeze tot ceea ce este comun tuturor oamenilor. Propunerea cehă, răsplătită cu excomunicarea În veacul următor, regele Boemiei, George Podiebrad (1420-1471), la inspiraţia sfetnicului său Antonio Marini din Grenoble, supune în 1463 atenţiei regelui Franţei şi signoriei veneţiene un proiect de confederaţie europeană antiotomană mult mai elaborat şi concret. Proiectul porneşte de la contrastul între situaţia înfloritoare a creştinătăţii de altă dată şi cea ameninţătoare creată de cucerirea turcească a Constantinopolului. Soluţia preconizată este alianţa, pacea, concordia şi fraternitatea statelor creştine, care urmează a se obliga, printr-un tratat solemn, să nu recurgă la arme unii contra celorlalţi, să nu sprijine conspiraţii interne împotriva suveranilor legitimi, să se ajute reciproc pentru pedepsirea delictelor comise pe teritoriul vreunuia dintre ele. Pentru realizarea acestor obiective, să se înfiinţeze o adunare, în care câte un vot să revină regelui şi principilor din Franţa, principilor din Germania, dogelui Veneţiei, principilor italieni, regilor Spaniei, Poloniei, Ungariei, ducilor Burgundiei şi Bavariei, hotărârile luându-se prin majoritate de voturi. Adunarea se va întruni la Basel pe cinci ani, urmând apoi să rezideze alţi cinci ani în diferite oraşe din Franţa, Italia etc. În fruntea ei se va afla un consiliu cu un preşedinte ales şi va dispune de un aparat administrativ, arhivă, reşedinţă şi blazon propriu. O Curte de Justiţie sau Consistoriu general, cu componenţa stabilită de Adunare, va decide în procesele juridice, în caz de conflicte între statele membre, Adunarea va trimite delegaţi pentru restabilirea păcii prin înţelegeri reciproce şi arbitraj. Statele care nu se supun arbitrajului vor fi aduse la ascultare prin acţiunea comună a semnatarilor. Tot Adunarea va decide momentul acţiunii comune antiotomane, forţele participante, conducătorii militari, locul de întrunire, furnizarea echipamentului militar. Statele participante vor acorda în acest scop venitul lor pe trei zile, iar Papalităţii i se solicita cedarea resurselor provenite din dijmele ecleziastice. Acest proiect care contura deci idei ce vor face carieră în perioadele următoare, revenind frecvent în propunerile de realizare a unităţii europene (organisme politice şi juridice suprastatale, arbitraj internaţional, armata comună, buget federal), nu a întâmpinat, însă în epocă înţelegerea şi adeziunea celor cărora li se adresa, regele Ludovic al IX-lea al Franţei respingându-l, iar Papalitatea mergând până la excomunicarea regelui ceh. Războaiele religioase reclamă tot mai mult nevoia unităţii Trecerea Europei în faza modernă a evoluţiei sale istorice prin mutaţiile produse de marile descoperiri geografice, de Umanism, Renaştere şi Reformă religioasă îşi pune amprenta şi asupra perspectivelor şi opiniilor privind modalităţile şi obiectivele de realizare ale unificării ei. Marea tentativă imperială a lui Carol al V-lea, care reuşeşte să reunească pentru o scurtă perioadă o mare parte a Europei vremii, se spulberă la mijlocul secolului XVI, în condiţiile ascensiunii marilor state naţionale centralizate în vestul continentului, a fărâmiţării şi anarhiei din Germania şi Italia, a dispariţiei regatelor Ungariei şi Boemiei în răsărit, a scindării unităţiii spirituale a creştinismului occidental prin Reformă. În condiţiile experienţelor traumatizante, pricinuite continentului de războaiele religioase şi rivalităţile interstatale din a doua jumătate a secolului XVI şi din veacul următor, dezbaterea asupra viitorului european se cristalizează în câteva proiecte semnificative prin soluţiile propuse, care în pofida lipsei efectelor în plan practic, rămân, în multe privinţe, termene de referinţă pentru iniţiativele ulterioare. Ele pun problema deopotrivă a eliminării pretenţiilor de hegemonie prin soluţii de tip federal, ca şi a înlăturării clivajelor religioase intercreştine prin-tr-un spirit ecumenic. Un astfel de proiect este formulat în 1623 de către matematicianul francez Emeric Crucé, care se adresează monarhilor şi principilor cu propuneri privind realizarea păcii şi a libertăţii totale a comerţului. El porneşte de la caracterul inutil şi evitabil al războaielor, cărora le contrapune ideea toleranţei reciproce, bazate pe comunitatea trăsăturilor general-umane, care îi unesc pe oameni dincolo de deosebirile naţionale sau religioase. Mijlocul concret preconizat pentru eliminarea războaielor este arbitrajul, prin intermediul unei Adunări sau a unui Senat permanent al statelor, cu reşedinţa la Veneţia, prezidată de Papă, cu participarea, alături de statele europene, şi a sultanului turc, a regilor Persiei, Chinei, Japoniei, Marocului, a ducelui Moscovei şi a hanului tătarilor. „Marele proiect“ adresat cardinalului Richelieu Tot în prima jumătate a secolului al XVII-lea este formulat aşa-numitul „Mare proiect“, adresat cardinalului Richelieu şi atribuit regelui Henric al IV-Iea al Franţei, cuprins în memoriile ducelui de Sully în mai multe versiuni. Acest proiect, reflectând o cunoaştere aprofundată a realităţilor politice contemporane ale Europei de către un veritabil om de stat, caută să soluţioneze problemele continentului prin formule de tip federal. Se consideră, astfel, ca formă de organizare optimă existenţa a cinci monarhii elective (Imperiul Romano-German, Statul Papal, Polonia, Ungaria, Boemia), a şase monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia, Lombardia) şi a patru republici suverane (Veneţia, Italia, Elveţia şi Belgia), cu suprafaţă şi forţă economică relativ egală şi cu un echilibru între confesiunile catolică, luterană, calvină. Rezolvarea tuturor problemelor litigioase urmează a reveni unui Consiliu al Europei, format din şase Consilii provinciale, cu reşedinţele la Danzig pentru nord-estul Europei, Niimberg pentru Germania, Viena pentru Europa Răsăriteană, Bologna pentru Italia, Konstanz pentru Elveţia şi Lombardia şi un oraş nedesemnat pentru Europa Occidentală, precum şi unui Consiliu General. Acesta din urmă îşi va stabili anual reşedinţa într-un oraş situat în centrul continentului, de-a lungul Rinului, şi va fi format din 40 de reprezentanţi ai statelor, desemnaţi pe trei ani. Consiliul va reglementa toate diferendele dintre state, inclusiv cele teritoriale, ca şi conflictele dintre suverani şi poporul din cadrul diferitelor state.