Protosinghelul, pictorul și miniaturistul Veniamin Acojocăriţei - file de jurnal (II)
Fiecare slovă din Jurnalul de călătorie al protosinghelului Veniamin Acojocăriței, scris cu prilejul pelerinajului la Locurile Sfinte din primăvara anului 1975 (27 aprilie - 23 mai), descoperă mai vechea dorință a acestuia de a vizita Cetatea Sfântă și a se închina la locurile unde a trăit, a învățat, a pătimit și a înviat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar și dorul de a cunoaște cât mai multe și de a-și îmbogăți sufletul și mintea. Autorul acestor file de jurnal are deosebite calități în a descrie locurile, evenimentele istorice și calitățile oamenilor cu care a călătorit, pe care i-a întâlnit sau cu care a stat de vorbă. Reușește să scoată în relief valențele sufletești ale celor din jur și, la momentele potrivite, dacă este cazul, să le estompeze. Redăm acum, spre folosul iubitorilor de istoriografie și viață duhovnicească, alte pagini din impresiile, gândurile și bucuriile agonisite de-a lungul acestei deosebite călătorii de părintele protosinghel Veniamin Acojocăriței.
La Mănăstirea Sărindar se urcă sus, pe o coastă, pe o cărare numai cu piatră și bolovani de piatră. Nu este pe coasta muntelui nici un fel de verdeață, iar de la un timp urcușul începe cu un fel de trepte.
Când am ajuns sus la poartă, am trecut printr-un braț al muntelui perforat, ca un fel de gang în care era poarta. Ne-a deschis un călugăr și am intrat înăuntru. Erau călugări greci. Chiliile erau pe coastă, atașate de munte ca niște cuiburi de rândunele prinse de un perete.
Am văzut vreo 4 călugări, dar cred că erau mai mulți. Unii nu ieșeau din chilii, duceau o viață aspră. Am văzut la chiliile lor atârnat la uși, într-un cui, câte un coș, și vizitatorii care veneau puneau în coș câte ceva de mâncare, ce îi lasă inima.
Ne-am închinat acolo la locul unde a stat Mântuitorul după botez, ajunând 40 de zile și 40 de nopți, și unde flămânzind a fost ispitit de diavol, îndemnându-l să zică pietrelor acelora să se facă pâini. Mai sus este locul unde a fost ispitit. Acolo era mai greu de ajuns, nu se putea merge ușor. Era un observator strategic. Pe întreaga coastă a muntelui se puteau vedea locuri pe unde au trăit pustnici. Niște adâncituri în cuprinsul muntelui, unele foarte sus, că nu-ți puteai închipui cu ce s-au urcat acolo și cum au trăit.
După ce am trecut de poarta mănăstirii, ieșind afară, am văzut într-o gaură de munte un măgăruș ce mânca acolo. Măgărușul căra de jos la mănăstire alimentele trebuincioase obștii. Cum coborai jos, la vreun kilometru și jumătate de munte, mănăstirea avea cam vreo 3 ha de teren cu pomi, vie și grădină de zarzavat. Se făcea și grâu, și orz. În timpul când am fost noi se secera grâul, și orzul urma pe la 20 mai.
Pe o pantă am dat de ruinele Ierihonului, de vechiul zid. Acesta este un loc viran și se cunosc și acum unele temelii ale fostei cetăți. De aici am mers la izvorul prorocului Elisei. Izvorul vine de undeva de mai sus, dar noi am fost la casa de apă. De acel izvor se spune în Biblie că era amar, iar prorocul Elisei l-a îndulcit cu sare (IV Regi 2, 21). Izvorul curge în Ierihon și alimentează și udă orașul în partea de răsărit. Acest canal trece chiar prin mijlocul grădinii Maicii Galineea. Orașul este așezat pe un fel de șes, are multă verdeață și pomi, portocali, lămâi, finici, vie etc. Clima este mult mai caldă ca la Ierusalim, și viața ceva mai ieftină.
De aici am mers la Marea Moartă, pe un fel de litoral unde, intrând, am dat câte o liră de intrare. La finalul zilei, Maica Galineea spunea că este mulțumită că am vizitat-o, iar noi i-am cerut scuze la plecare pentru deranjul creat. Am auzit că a zis acest cuvânt: „Nu-mi faceți nici un deranj și nu mi-i greu de sângele nostru românesc”. Acest cuvânt m-a mișcat când l-am auzit din gura unei românce care trăia pe pământ străin, bătrână și bolnavă, fără nici un ajutor. Am vrut ca s-o ajut cu ceva, dar nu aveam decât bani românești. Am spus că nu am lire, dar ea a zis că, dacă pot să-i dau, ea îi schimbă, și atunci i-am dat 200 de lei.
Spre Mănăstirea „Gheorghe Hozevitul”
Dimineața pe la ora 4 ne-am trezit toți și am pornit pe jos la Mănăstirea „Gheorghe Hozevitul” cale cam la 9 km de Ierihon spre apus. La marginea Ierihonului am mai dat de un sat părăsit.
Apoi am luat-o pe Valea Emon având îndrumător pe fratele Dumitru și o maică tot din Ierihon. Pe coasta munților, un fel de dig din piatră și ciment pe care curgea un izvor, mai sus de Mănăstirea „Gheorghe Hozevitul”, numit Izvorul Sfântului Hariton. Acest izvor, după ce trecea și adăpa mănăstirea, venind chiar pe sub zidul ei, pleca spre Ierihon și uda partea de apus și miazănoapte a Ierihonului. Pe ambele părți ale celor două coaste printre care treceam se vedeau niște găuri în munți, unele mai jos, iar altele tocmai sus, în care au trăit pe vremuri mulți călugări pustnici. Unele aveau câte un perete de la gaura peșterii, clădit cu piatră, iar altele nu. Și prin aceste peșteri se spune că au trăit cândva aproximativ 5.000 de călugări, în jurul Mănăstirii Hozeva. Aproape de mănăstire am găsit și câțiva măslini. În mănăstire, am intrat pe o poartă pe care ne-a deschis-o un portar. Am văzut un ansamblu de chilii care erau lipite sau prinse de peretele muntelui, urcând pe niște trepte sus, vreo 3 etaje. Am intrat în biserică. Ne-au primit în sunetul clopotelor, ceea ce pe noi ne-a impresionat. Toate clopotele (vreo 7-8) erau trase de o singură persoană. Aveau o melodie frumoasă. Clopotele nu erau mari, dar aveau un sunet foarte frumos, pe care l-ai fi tot ascultat.
În mănăstire se găseau patru viețuitori. Unul era din România, părintele Ioanichie, bătrân și plecat de spate, de prin părțile Râmnicului Sărat, care ne-a primit dându-ne unele explicații.
În biserică ne-am închinat la sfintele moaște, pe care ni le-a scos un preot grec. Aici am luat și o gustare, pâine cu măsline, iar unii chiar și câte o cafea. Odihnindu-ne încă puțin după aceea, am pornit înapoi pe altă cale, pe valea Hozevei, unde este Paraclisul Sfintei Ana și unde, după tradiție, se spune că ar fi stat Sfânta Ana cu 12 fecioare.
Pe valea aceea a trăit un pustnic numit Ioan, care era și poet, scriind niște versuri frumoase. El a murit în anul 1974. În chilia lui, care este cam la 1,5 km de mănăstire, mai în vale, pe sub coasta muntelui, stă acum părintele Ioanichie. În fața chiliei are o mică grădiniță și câțiva portocali.
Am văzut la ei dragoste multă în felul cum ne-au primit, dar și sărăcie multă. Coborând iar la Ierihon, ne-am odihnit puțin la maica Galineea și după aceea am plecat la autobuz și ne-am întors la Ierusalim. Miercuri în Săptămâna Mare, am stat la Sfântul Maslu la Biserica „Sfinții Voievozi” de unde am luat și untdelemn sfințit. Tot acolo am întâlnit o maică din România, bună la suflet, vorbăreață și în felul ei primitoare. Tot pe la ea mai locuia și Iuvenale (n.n., Iuvenalie Străinul †1990), un preot care a stat la biserica noastră de la Iordan. Tot în Ierusalim am mai întâlnit două maici din Mănăstirea Grăjdeni, precum și niște maici catolice de prin Bacău și Piatra Neamț. (Va urma)