Protosinghelul Veniamin Acojocăriţei, pravilist de tradiţie şi monah creator

Din anul 1985, când s-a închinoviat ca şi pensionar la Mănăstirea Neamţ, părintele Veniamin a petrecut mult timp în liniştea chiliei şi în ritmul rugăciunilor Bisericii, slujind şi chiar predicând la marile sărbători şi în unele duminici de peste an.

Bisericii Mănăstirii Neamţ a oferit câteva rânduri de veşminte, un epitaf, icoane, covoare de bună calitate şi alte daruri de valoare, atât de trebuincioase în perioada respectivă. Din pensia şi agoniseala vieţii a dăruit adeseori milostenie unor elevi seminarişti şi oamenilor nevoiaşi. A păstrat legătura prieteniei cu Arhiereul-vicar Gherasim Cucoşel (atunci Vrânceanul), fostul său coleg de la Seminarul nemţean, cu arhimandritul Iachint Unciuleac, stareţul Mănăstirii Putna, pr. prof. Mihai Vizitiu, directorul (de atunci) Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, arhimandritul Sofian Boghiu, arhimandritul Nectarie Bostan (ambii arhimandriţi erau pictori), fraţii protosingheli Vitalie şi Nicandru Iordache de la Sihăstria şi mulţi alţii.

Era un monah din vechea generaţie de vocaţie care a supravieţuit regimului potrivnic Bisericii, un om al rânduielilor şi tăcerii, al rocodeliei sub forma picturii şi al miniaturilor de veche tradiţie, un om al rugăciunilor şi al faptelor bune.

Cu doi ani înainte de 1990, când mă aflam şi eu în obştea Mănăstirii Neamţ, protosinghelul Veniamin Acojocăriţei s-a îmbolnăvit greu şi a rămas câteva zile ţintuit (imobilizat) la pat, până când s-a adăugat în casa de lut a părinţilor din cimitirul lavrei.

A fost primul călugăr pe care l-am văzut suferind în străvechea mănăstire a Neamţului şi tot cel dintâi pe care l-am condus spre cimitir, în timpul noviciatului din aceeaşi mănăstire.

Aflasem încă de atunci că a petrecut mulţi ani ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi, în vremea arhipăstoririi mai multor mitropoliţi (Sebastian Rusan, Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu).

A fost în toţi acei ani un preot conştiincios şi un duhovnic aspru, direct şi sincer. Avea conştiinţa că e mai bine să faci voia lui Dumnezeu decât să fii întotdeauna şi oricum pe placul oamenilor.

După o lungă perioadă de slujire la altarul Maicii bisericilor din Moldova, s-a retras la pensie în Mănăstirea Neamţ, unde stăreţea atunci arhimandritul Efrem Chişcariu, fost şi el, cu ani în urmă, slujitor şi mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Iaşi.

Adeseori, uitarea se aşterne prea repede peste oameni sau peste locuri, punându-şi vălul negru peste fapte meritorii şi peste persoane care au trudit mult în viaţă. Foarte puţini dintre noi îşi mai aduc aminte de semenii lor, iar alţii, tot mai rari, găsesc prilej de a-i cinsti şi a-i readuce în atenţia contemporanilor.

Fiecare dintre noi are posibilitatea unor astfel de evocări. Şi este bine ca uneori să ne conformăm cuvintelor marelui Apostol al neamurilor. "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa."

Protosinghelul Veniamin Acojocăriţei, monahul pe care-l evocăm, a fost vreme de aproape jumătate de veac slujitor al Bisericii lui Hristos din Moldova, ca novice, monah şi mai apoi ieromonah la mănăstirile Zosin, Agafton, Catedrala mitropolitană din Iaşi şi, în cele din urmă, la Mănăstirea Neamţ (1985-1988).

Aminteam că a fost un monah creator de valori, pictor, miniaturist, versificator şi poet. Ani la rând, în chilia lui strâmtă, picta icoane şi epitafuri care au ajuns în numeroase biserici şi mănăstiri; de asemeni, a realizat portrete în culori şi tablouri cu diferite tematici, peisaje, natură moartă, flori etc.

Pe şevalet, în chilia lui, se afla permanent o lucrare care aştepta să fie isprăvită. Această preocupare arată, încă o dată, că în vecinătatea Ceaslovului şi a Psaltirii poate sta şevaletul sau masa de scris, pentru că atât primul, cât şi cea de-a doua aduc lumină şi bucurie în sufletele oamenilor iubitori de frumos.

În anul 1979, la un festival cultural organizat la Iaşi, portretul tatălui său, Nicolae, ţăran neaoş din Copălău-Coşula, jud. Botoşani, a fost premiat cu argint, fiind foarte apreciat de critici şi răsplătit de către forurile culturale din anii aceia ai regimului comunist. Să nu uităm că autorul era slujtor al Bisericii, protosinghel slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi, deci o persoană incomodă pentru autorităţile vremii, inclusiv pentru cei cu misiuni culturale.

Părintele Veniamin a fost şi un sensibil poet. Încă de pe băncile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unde a fost coleg cu mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, cu preoţi şi monahi vestiţi, alcătuia versuri reuşite, de care-şi aminteau colegii de odinioară. La sfârşitul studiilor seminariale a rostit poezia Şcolar bătrân, aplaudată îndelung şi apreciată de colegii de clasă, care erau cu mulţi ani mai tineri decât el. A scris mai târziu despre sfinţi ori despre monahii pe care i-a cunoscut, pe unii dintre ei cinstindu-i chiar la slujba Prohodirii cu versuri alcătuite special pentru acel moment.

Mai mult decât atât, protosinghelul Veniamin Acojocăriţei a realizat, în manuscris, două opere de mare valoare: Imnul Acatist al Maicii Domnului şi Psaltirea Proorocului David, ambele miniaturizate (miniate). Psaltirea a fost versificată de cuvioşia sa în stil popular, iar în fiecare pagină exista un alt fel de ornamentaţie inspirată din vechile picturi şi miniaturi monahale, unele realizate dintr-o fericită inspiraţie a autorului.

Aceste două opere stau alături de manuscrisele preţioase realizate de marele mitropolit-artist Anastasie Crimca ori de monahi şi monahii din multe mănăstiri rămaşi anonimi, lucrări apreciate în mod deosebit de specialiştii medievalişti, critici de artă, istorici şi oameni de cultură, precum şi de numeroşii pelerini (şi turişti) din ţară şi din străinătate care vizitează permanent mănăstirile cunoscute ale Moldovei.

La cele două lucrări amintite părintele a trudit, după cum mărturisea, mai mult de zece ani, până târziu, după miezul nopţii, alteori până în zorii zilei. Nădăjduim că, într-o zi nu prea îndepărtată, aceste două opere vor vedea lumina tiparului. Sperăm, de asemeni, că specialiştii în domeniu vor găsi cuvintele potrivite pentru a pune în lumină bogăţia ornamentaţiei care însoţeşte atât Imnul Acatist, cât şi Psalmii versificaţi de protosinghelul Veniamin Acojocăriţei, la distanţa celor 300 de ani de la apariţia Psaltirii Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei.

Protosinghelul Veniamin Acojocăriţei a fost aproape 30 de ani slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. Ca preot şi duhovnic era, cum am spus, exigent. În săptămâna slujirii sale la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, oamenii se comportau cu mare grijă, cei mai mulţi cunoscându-l pe părintele care-i mustra cu folos şi nu permitea orice fel de comportament în preajma raclei mult-milostivei sfinte.

În ultimii ani ai vieţii s-a retras la Mănăstirea Neamţ, unde a şi trecut la cele veşnice, în miezul lunii decembrie, anul mântuirii 1988.

A făcut mult bine, dăruind din agoniseala lui unor biserici, preoţi sau oamenilor aflaţi în nevoi. După modelul îndelungii sale slujiri la Catedrala mitropolitană din Iaşi, în ultima perioadă a existenţei sale pământeşti, oficia slujba Privegherii sau a Sfintei Liturghii în bătrâna lavră, cuvântând cu înţelepciune şi cu folositoare ziceri în grai popular moldovenesc, cu nota specifică adusă de pe apa Miletinului, de unde-şi avea obârşia.

Protosinghelul Veniamin Acojocăriţei este pomenit tot mai rar. Părinţii de la Iaşi, Neamţ, Sihăstria şi din alte locuri care-l ştiau bine, fiind din aceeaşi generaţie cu el, s-au adăugat celor din veac. Ei cunoşteau multe despre viaţa şi preocupările sale. Chipul acestui monah pictor, poet şi miniaturist, duhovnic şi statornic slujitor al Bisericii poate constitui un model pentru monahii (şi cu atât mai mult pentru credincioşii) vremurilor noastre.

El este unul dintre numeroşii străjeri ai monahismului moldav care au luptat pentru dobândirea Împărăţiei cerurilor. Şi, pe lângă această luptă dusă în vremuri de restrişte, a lăsat în urmă, la cumpăna dintre milenii, lumina unui "artist" smerit, aproape anonim, care s-a înveşmântat cu mantia.