Provocări ale pluralismului contemporan

Dincolo de majoritatea definiţiilor care i se conferă, în lumea de azi există mai mult pluralism decât oricând în istorie, dar mai cu seamă în Statele Unite şi în ţările occidentale, în general. În SUA, de pildă, există o diversitate de etnii, culturi, religii, tradiţii şi sisteme de valori fără precedent. Aşa se explică de ce SUA reprezintă cea mai mare "naţiune" evreiască, scoţiană şi suedeză din lume la ora actuală, iar ca mărime, a doua naţiune de culoare, cu perspectiva ca în curând să devină a treia naţiune hispanică din lume. Ca să nu mai amintim de enorma diversitate, generată de nenumăratele comunităţi etnice şi rasiale mai mici.

În general, pluralismul contemporan vizează, deşi oarecum vag, valoarea toleranţei faţă de această diversitate. Astfel, când oamenii de azi vorbesc despre "societatea pluralistă", ei nu înţeleg neapărat doar că societatea în care trăim e foarte diversă din toate punctele de vedere, dar şi că, în general, ea agreează şi tolerează o asemenea diversitate, sau cel puţin ar trebui să facă acest lucru. Pe de altă parte însă, pluralismul atât de prezent în cultura occidentală lasă să se prefigureze, mai mult sau mai puţin, anumite limite, de multe ori neaşteptate şi imprevizibile. În acest sens, adepţii afirmaţiei că toate concepţiile sunt la fel de valide au eliminat posibilitatea ca una sau mai multe opinii să pretindă un statut special faţă de adevăr şi validitate, prin urmare, să se impună în faţa altor opinii. Astfel, ei devin sclavii unor prejudecăţi, chiar dacă în mod paradoxal preamăresc virtuţile lipsei de prejudecăţi. Desigur, o atare situaţie conduce la anomalii dintre cele mai impardonabile, fiindcă acestea se produc în numele pluralismului atât de clamat de fiecare dată. De pildă, când a fost invitată să vorbească la Wellesley College, Barbara Bush, soţia fostului preşedinte al SUA, a întâmpinat protestul unui număr considerabil de studenţi, pentru simplul motiv că alesese să trăiască discret ca soţie şi mamă, în loc să urmărească o carieră în afara căminului conjugal, lucru mai acceptabil dintr-o perspectivă modernă. Alte exemple: la Universitatea din Connecticut, un student poate fi exmatriculat dacă râde ironic ("nepotrivit"), iar la Universitatea Stanford, nenumăraţi studenţi şi-au permis să scandeze: "Jos cultura apuseană!" De asemenea, ca să luăm un alt exemplu, omului de ştiinţă Forrest Mims i s-a refuzat să publice o coloană în Scientific American pentru simplul fapt că i-a declarat viitorului său editor că nu crede în teoria evoluţionistă. Nu a fost refuzat pentru că şi-ar fi exprimat acest punct de vedere în articolele sale publicate pe teme de biologie, ci doar pentru că a susţinut verbal un punct de vedere pe care editorul său îl considera inadmisibil (vezi pe larg D.A. Carson, "Mărturia creştină într-un veac al pluralismului", în: D.A. Carson şi J.D. Woodbridge, Dumnezeu şi cultura. Eseuri scrise în onoarea lui Carl F.H. Henry, trad. rom., Oradea, 2006, pp. 50-51). În general, într-o societate liberă şi deschisă, cele mai bune forme de exprimare a toleranţei şi pluralismului sunt, bineînţeles, acelea care manifestă îngăduinţă şi înţelegere faţă de oameni, chiar dacă există dezacorduri evidente cu privire la ideile lor. În spaţiul religios, aceasta înseamnă că puţină lume se simte ofensată de prezenţa altor credinţe, religii şi comportamente religioase; nu contează cât sunt de excentrice şi neîntemeiate justificările lor intelectuale, cât sunt de subiective, de necontrolate şi de egocentrice, nu contează că "dumnezeii" lor au fost creaţi de oameni tocmai pentru a se promova pe sine, mass-media le va prelua şi prezenta fără rezervă. Şi totuşi, în anumite societăţi, din varii motive, creşterea diversităţii religioase a adus cu sine unele restricţii religioase. În multe şcoli din SUA, de pildă, din cauza tensiunii acumulate în relaţia dintre deschiderea pluralistă şi conservarea propriei identităţi, s-a ajuns să nu se mai vorbească ceva despre religie. Fireşte, această tăcere e o abordare iresponsabilă în predarea istoriei, întrucât religia a condiţionat deseori în istorie desfăşurarea evenimentelor. Şi, mai grav, ea instituie prin absenţă un gen de "religie" seculară, în care pluralismul e prezentat ca o virtute publică, pe când, în realitate, el este nihilism intelectual. Din nefericire, trecând peste orice absurd, în această situaţie se aplică un standard dublu, prin care o "credinţă" seculară e subvenţionată de stat, fără a fi tolerate şi alte credinţe (vezi pe larg J.D. Hunter şi Os Guinness şed.ţ, Articles of Faith, Articles of Peace: The Religious Liberty Clauses and the American Public Philosophy, Washington, 1991). Mai mult decât atât, e scandalos, afirmă D.A. Carson, să observi că anumite decizii legislative şi judiciare consideră "legală subvenţionarea cu fonduri guvernamentale a "artei" de a scufunda o cruce în urină, în timp ce consideră ilegală rostirea rugăciunii Tatăl nostru într-o şcoală publică" (D.A. Carson, loc. cit., op. cit., p. 57). Trecând într-un alt registru al analizei noastre, din perspectivă religioasă şi nu numai, riscul major în lumea de azi este de a aluneca spre un pluralism radical, absolut relativizant. Iar cine adoptă un asemenea pluralism va fi obligat să constate că nu există, în cele din urmă, nici un fel de criterii comune de evaluare a aceluiaşi adevăr, că nu există nici un punct comun de sprijin. De pildă, Gordon Kaufman afirmă că "pur şi simplu nu avem la dispoziţia noastră o poziţie umană universală" (G. Kaufman, "Religious Diversity, Historical Consciousness and Christian Theology", în: J. Hick şi P.F. Knitter (ed.), The Myth of Christian Uniqueness. Toward Pluralistic Theology of Religions, Maryknoll, 1987, p. 5).