Provocări ale pluralismului contemporan (II)

Langdon Gilkey subliniază că cel mai mare risc al unei asemenea forme de pluralism este "spectrul relativităţii, adică pierderea oricărui punct de sprijin, eliminarea esenţei religiosului ca preocupare ultimă" (L. Gilkey, "Plurality and Its Theological Implications", în: J. Hick şi P. F. Knitter [ed.], op. cit., p. 44). În consecinţă, pornind de la această premisă, D. Z. Phillips are dreptate să nu condamne sacrificarea copiilor de către un trib îndepărtat, invocând simplul motiv că nu poate aprecia corect semnificaţia practicii în cauză pentru acel trib din lipsa unor criterii comune de evaluare (D. Z. Phillips, Faith and Philosphical Enquiry, New York, 1970, p. 237). Şi totuşi, dacă nu există nici un punct comun de sprijin, aşa cum

sugerează pe drept cuvânt D. A. Carson, atunci trebuie să anulăm în final toate distincţiile dintre bine şi rău ce depăşesc simplul pragmatism şi utilitarism şi, în acest fel, să ne afundăm încetul cu încetul în mlaştina nihilismului intelectual (D. A. Carson, loc. cit., op. cit., p. 68). Un alt risc major, din perspectivă religioasă, se conturează în ultima vreme tot mai pregnant în problema Revelaţiei şi Adevărului lui Dumnezeu, mai precis în relaţia dintre pluralism şi hermeneutică. E vorba în speţă de riscul denaturării şi dezobiectivării adevărului într-o formă sau alta. Dacă în urmă cu o generaţie sau două obiectul hermeneuticii îl reprezentau în principal arta şi ştiinţa de a interpreta corect Sfânta Scriptură, mai recent lucrurile au început să se schimbe. Totdeauna, hermeneutica actuală porneşte de la perspectiva limitată a cititorului. Ceea ce cerem de la un text şi ceea ce suntem pregătiţi să acceptăm din el se raportează mai puţin la text decât la noi. Textul nu comunică adevăruri obiective, ci adevărurile pe care le percepe cel care-l lecturează, iar aceste adevăruri diferă de cele pe care le percepe un alt cititor, şi poate chiar şi de adevărurile pe care acelaşi cititor le percepe cu altă ocazie peste ceva vreme. În contextul unei asemenea hermeneutici, textul în sine, fie el şi revelat, nu deţine în fond nici un sens, ci sensul este dat absolut arbitrar de către cititor. Cel mai frecvent, "interpretările" sau "lecturile" unui text sunt înţelese ca un fel de proiecţii condiţionate cultural, ca un sistem coerent de simboluri, care este doar unul dintre numeroasele sisteme de simboluri posibile (vezi pe larg Ch. Mabee, Reading Sacred Texts through America Eyes: Biblical Interpretation and Cultural Critique, Studies in American Biblical Hermeneutics, 7, Macon, 1991). Din această perspectivă, putem vorbi de o hermeneutică a teologiei eliberării, de o hermeneutică feministă, pacifistă sau de o hermeneutică africană neagră subsahariană etc. Totuşi, acest punct de vedere nu ne oferă o bază comună de pe care să evaluăm toate aceste hermeneutici şi consecinţele lor. Singurele criterii utile rămân cele pur pragmatice. Iar acest tip de hermeneutică domină astăzi nu doar studiul biblic, ci aproape toate ştiinţele umaniste. Literatura, istoria, sociologia, ştiinţele politice, antropologia etc. încearcă astăzi să se opună relativismului necontrolat şi debordant care invadează toate disciplinele în care a pătruns noua hermeneutică. Dincolo de problemele pe care le ridică o deschidere absolut necontrolată faţă de pluralism însă, nu trebuie ignorate nicidecum cele câteva avantaje pe care pluralismul în sine le presupune. În primul rând, pluralismul incumbă o anume formă de "globalizare", materializată în posibilităţile extraordinare de comunicare între oameni şi naţiuni. Acest aspect poate ajuta realmente Biserica să gândească global, să aibă conştiinţa universalităţii ei. Tocmai de aceea în cercurile misionare s-a trecut de la colonialism la anticolonialism, iar apoi la globalizare (vezi P. Hiebert, "Beyond Anti-Colonialism to Globalism", Missiology 19, 1991, pp. 263-281). În al doilea rând, în lumina globalizării, există cel puţin perspectiva unei "polenizări încrucişate" a teologiei creştine de la o cultură la alta. Aşa cum sugerează D. A. Carson, aceasta nu înseamnă relativizarea absolută a adevărului biblic, dar poate ajuta Biserica subsahariană din Africa, de pildă, să articuleze teologia creştină în contextul african. Chiar dacă vor diferi pe alocuri, teologiile occidentale se vor suprapune peste cele autohtone. De exemplu, africanii vor fi cu mult mai sensibili la ceea ce înseamnă comunicare şi comuniune, întrucât la nivelul culturilor lor sunt mai puţin înclinaţi spre individualismul radical apusean (D. A. Carson, loc. cit., op. cit., p. 84). În fine, păstrând un anume echilibru într-o lume tot mai pluralistă, subliniază acelaşi autor (ibidem, ibidem), vom reuşi să percepem mai bine adevărul Evangheliei lui Hristos. Datorită faptului că pluralismul a generat atâtea forme de respingere a Evangheliei, s-a creat cel puţin ocazia de a gândi şi regândi multe teme fundamentale, cu o claritate care altfel nu ar fi fost posibilă. Acest lucru este valabil cu precădere în domeniul evanghelizării şi misiunii creştine.