Pruncul Iisus – transfiguratorul suferinţei
Trăim într-o lume în care adeseori durerea este ignorată; doar omul duhovnicesc devine sensibil la problema durerii; oamenii neduhovniceşti nu au ochi pentru a vedea imensa durere revărsată în lume împrejurul lor; ei nu-i văd nici pe oamenii care suferă; ei defilează prin lume tacticos şi ţanţoşi fără a-şi opri privirea asupra celor care suferă, ca şi când suferinzii nici n-ar exista.
În "societatea succesului" de astăzi aproape nimeni nu-şi mai pleacă privirea spre suferinzi. Existenţa lor neagă ideologia dominantă a societăţii: convingerea eronată că poţi fi fericit prin tine însuţi şi contra celorlalţi. Pentru a fi fericit - se consideră - n-ai nevoie de ceilalţi, n-ai nevoie de dragoste: poţi fi fericit etalându-ţi doar reuşitele. N-ai nevoie de comuniune, n-ai nevoie de energia dragostei. Ceilalţi trebuie doar să te admire, iar nu să te iubească. N-ai nevoie de iubirea nimănui pentru a fi împlinit.
Această ideologie dominantă în societatea noastră este explicit anticreştină; ea are nevoie, pentru a se impune, de inimi împietrite. Unor astfel de inimi li se adresează Domnul Hristos în cartea Apocalipsei: "Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3, 1). Mortul nu aude, nu vorbeşte, nu se mişcă şi, până la urmă, putrezeşte, se strică. Omul mort sufleteşte nu aude clopotul Bisericii şi nici cuvintele lui Dumnezeu, nu vorbeşte despre cele sfinte, nu se mişcă înspre Biserică, nici înspre fapte bune, şi până la urmă ajunge un om stricat, putrezeşte din punct de vedere spiritual.
Într-o societate astfel debusolată, nimeni nu mai are ochi pentru suferinţă, nimeni nu mai "întâlneşte" durerea, cu excepţia celor pe care durerea însăşi îi caută. Omul "duhovnicesc" a devenit "duhovnicesc", pentru că, în trecut, cândva pe traseul evoluţiei lui umane, durerea l-a căutat şi l-a preschimbat. Toţi fugim instinctiv de durere, dar deseori în viaţă ea este o experienţă imposibil de evitat, şi atunci rămânem marcaţi profund lăuntric de neputinţa noastră în faţa ei. Şi ea are mare putere de a ne preschimba, de a ne reorienta gândirea, de a ne pune cu acuitate înainte problemele esenţiale ale vieţii.
Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că, dintru început, Mântuitorul S-a confruntat cu suferinţa: Betleemul "era plin" şi nu s-a găsit loc de găzduire pentru o femeie însărcinată. "Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei" (Luca 2, 6-7).
"În orice suferinţă, Dumnezeu ne însoţeşte"
Dacă Dumnezeu Însuşi pe pământ a suferit, înseamnă că suferinţa constituie o cărare inevitabilă pe drumul mântuirii. Dacă o acceptăm, o putem şi transfigura creator. Dacă o refuzăm cu îndârjire, dacă nu-i înţelegem sensul, ea nu ne schimbă în bine sufletul, nu ne înnoieşte, nu ne sfinţeşte.
Minunata cântare ortodoxă "Cu noi este Dumnezeu!" nu trebuie văzută ca un imn al triumfalismului, ci ca o constatare duhovnicească a faptului că în orice suferinţă Dumnezeu ne însoţeşte. Iar "noi devenim mari, nu doar prin realizările noastre, ci şi prin suferinţele noastre", afirma savantul Nicolae Iorga. Tocmai de aceea, Dumnezeu nu s-a sfiit să înfrunte suferinţa, sub toate formele ei de pe pământ, cu un scop clar: "Iar când a venit plinirea vremii, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea" (Galateni 4, 4-5). Acesta este scopul ei: înfierea, dobândirea de către noi, toţi, a identităţii de "fii ai lui Dumnezeu", biruitori ai morţii, cetăţeni ai raiului. (…)
În întreg Vechiul Testament suferinţa are un rol ispăşitor. În lume există întotdeauna cineva care suferă pentru a ispăşi păcatele proprii sau pe cele ale altora. Diferenţa faţă de Noul Testament este că ispăşirea nu se poate face odată pentru totdeauna. Ebraismul este o religie a vitalităţii pământeşti, iar suferinţa nu este, în general, văzută ca valoare. Cu toate acestea, există cazuri de martiriu, de suferinţă asumată, chiar dacă aceasta nu este elogiată apoi în teologia oficială. Amintim cazul fraţilor Macabei. Se cuvine însă să mai amintim faptul că în islam suferinţa reintră în voinţa necomentabilă a lui Allah şi Coranul nu recunoaşte suferinţei nici o valoare ispăşitoare şi purificatoare.
Noi, creştinii, ştim însă că avem o mare responsabilitate. Aceea de a înţelege şi de a prelucra în mod creator suferinţa. Dacă această lucrare reuşeşte, omul devine o făptură nouă, minunată. "Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi" (2 Corinteni 5, 17). Altfel va percepe el atunci suferinţa. Vom avea o altă percepţie a existenţei. Vom şti atunci că "ne-am lepădat de omul cel vechi, robit păcatului. Hristos născut în sufletul nostru ne umple toată fiinţa. Am scăpat de starea apăsătoare, lipsită de perspectivă, care ne-a paralizat în ceasurile de suferinţă puterile sufleteşti. Omul cel vechi a murit. S-a născut omul cel nou, biruitorul suferinţei şi transfiguratorul necazurilor. Omul cel nou converteşte răul în bine şi necazul în bucurie".
Omul cel nou s-a preschimbat pe sine, "a transformat coliba în palat", cum spune frumos Vasile Voiculescu:
"Coliba, cum L-a primit,
S-a făcut cer strălucit;
Pe boltă de mărgărit,
Iar în ea soare şi stele,
Cu Arhangheli printre ele.
În mijloc, Tron luminos
Şi, pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura
Duhul Sfânt S-alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea".
Iar dacă am acceptat şi transfigurat suferinţa, vom spune şi noi cu entuziasm:
"Şi noi, Doamne, ne-am sculat,
Colibele-am curăţat
Uşi, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intră şi la noi".
Suferinţa în viaţa duhovnicească
În încheiere, se cuvine să mai afirmăm că înţelege suferinţa doar cel care are parte de ea. Părintele Calciu Dumitreasa spunea frumos că "... despre suferinţă nu poate vorbi pertinent decât cel care o trăieşte. Suferinţa este motorul nevăzut al vieţii duhovniceşti. Tocmai de aceea aici nu mai are cuvântul teologia de cabinet sau reflecţiile intelectuale de salon, ci vibraţia interioară a unei inimi rănite de viaţă".
Cu alte cuvinte, doar frământărilor inimii le răspunde Dumnezeu, iar nu supărărilor minţii. Supărarea este o minte jignită, mâhnirea este o inimă rănită. Dumnezeu preferă să lucreze într-o manieră privilegiată cu emoţiile, cu inima şi să lase uneori mintea prea ţanţoşă în însingurare, până va deveni dispusă a se uni cu inima.
Domnul Hristos, prin Naşterea Sa umilă pe pământ, a acceptat, a reorientat şi a transfigurat suferinţa. El ne-a învăţat că ea are un sens profund, corectând ontologic păcatul originar şi reintroducându-ne, pe fiecare în parte, în universul energiilor nevăzute ale harului sfinţitor.
Dumneavoastră tuturor, care aveţi experienţa suferinţei într-o formă sau alta, mai acută sau mai diminuată, vă dorim să petreceţi cu bucurie sfântă sărbătorile Naşterii Domnului, ale Anului Nou şi ale Bobotezei, să fiţi învingători asupra tuturor necazurilor, iar cândva, în eternitate, să faceţi parte din ceata celor despre care se prooroceşte: "Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu" (Apocalipsă 2, 7).