Punţi de lumină peste veacuri, rugăciunea şi lumina sfinţilor

În 2000, anul marelui jubileu, când Răsăritul și Apusul căutau să‑și întindă mâna peste prăpastia veacurilor, un sobor de monahi din Iași și‑a purtat pașii spre Franța. Chemarea le venise de la clerici români și francezi, iar glasurile lor aveau să răsune în catedralele din Paris, Marsilia, Aix‑en‑Provence și Merville - punți sonore de rugăciune și lumină.

Printre acești slujitori ai tainelor se numărau părinții Clement Haralam, Dosoftei Șcheul și Timotei Aioanei. Drumul a condus până la Marsilia, cetatea unde piatra și duhul mai păstrează încă amintirea Sfântului Ioan Casian - străromânul rătăcitor prin pământurile sfinte ale Ierusalimului, prin deșerturile Egiptului, prin Constantinopol și Roma, înainte de a‑și așeza popasul de viață și moștenirea în sudul Franței.

De șaisprezece veacuri, zidirea sa de piatră stă ca o mărturie vie, iar urmele lăsate în cetatea misionarilor vestesc o continuitate de har. Printre acești vestitori se ridică siluetele sfinților: Maria Magdalena, cea dintâi chemată să vadă lumina Învierii, Ioan Casian, Gherman din Dobrogea, Victor, Maximin și mulți alții, pe care sinaxarul Bisericii nedespărțite îi așază la loc de neclintită cinste.

La concertul susținut la Marsilia, în anul 2000, a asistat și episcopul locului, Bernardus Panafieu, devenit în 2003 cardinal, care a păstorit Dieceza Romano‑Catolică până în 2006. Atmosfera de rugăciune și cântare i‑a atins inima, iar după concert, apropiindu‑se cu deschidere, ne‑a întrebat: „Cu ce v‑aș putea ajuta?”

Fără un răspuns pregătit, poate inspirat pe moment de Sfântul Ioan Casian, i‑am sugerat dorința de a veni în România cu moaștele sfântului.

Episcopul, vizibil surprins, a mărturisit că, din câte știa, sfintele odoare nu părăsiseră niciodată locul unde erau așezate.

În cele din urmă, ideea a prins contur în anul 2002, când, la invitația Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, Bernardus Panafieu a venit la Iași, împreună cu o delegație din Marsilia, la hramul Sfintei Parascheva.

Mulțimea pelerinilor a fost mai numeroasă în 1996, la aducerea în procesiune a capului Sfântului Apostol Andrei, dar sărbătoarea din 2002, prilejuită de celebrarea Sfintei Parascheva și de aducerea moaștelor Sfântului Ioan Casian, s‑a apropiat în solemnitate de cea dedicată Apostolului românilor. Iașii s‑au bucurat atunci de o întâlnire de lumină: cinstirea Sfintei Parascheva s‑a împletit cu aducerea moaștelor Sfântului Ioan Casian, semn al unei legături tainice între rădăcinile noastre și vechea cetate a Marsiliei.

Arhiepiscopul Marsiliei, însoțit de delegația sa, a străbătut Moldova ca un pelerin al prieteniei, poposind în câteva mănăstiri și oprindu‑se apoi la Galați, unde amintirea Sfântului Ioan Casian se află mai aproape de izvorul natal al vieții sale. Vizita aceasta nu a fost doar un act protocolar, ci o adevărată binecuvântare pentru Biserica Ortodoxă Română, o punte de bunăvoință și dragoste frățească.

Gestul său a amintit de cel al cardinalului Roger Etchegaray, păstor al Marsiliei între 1970 și 1985, când reprezentanții Mitropoliei din Patras au cerut înapoierea capului Sfântului Apostol Andrei și a fragmentelor din crucea pe care a fost răstignit. Relicva fusese salvată în vremea revoluției franceze prin jertfa unui preot care, aruncându‑se asupra ei, și‑a dat viața pentru a o ocroti de profanare. În fața acestei cereri, cardinalul Etchegaray a ales calea inimii și a dăruit, chiar și împotriva reticenței consiliului său, comoara sfântă celor îndreptățiți să o primească.

În aceeași măsură, Bernard Panafieu s‑a arătat părinte îngăduitor și darnic atunci când a adus în România moaștele Sfântului Ioan Casian. Și poate că răsplata cerească nu s‑a lăsat așteptată, căci, în anul 2003, Episcopul Marsiliei a primit vrednicia de cardinal.

După un sfert de veac, pașii m‑au purtat din nou la Marsilia, pe urmele sfinților - și mai ales ale lui Ioan Casian și Gherman din Dobrogea. Am regăsit măreața catedrală, zidire cu pecetea unei arhitecturi ce amintește, prin liniile ei, de sobrietatea și trăirea ortodoxă, atât în înfățișarea de afară, cât și în alcătuirea lăuntrică, lipsită de fastul tipic apusean.

Sub altarul acestei catedrale, lungă de vreo sută patruzeci de metri, se află cripta episcopilor locului. Acolo își doarme somnul de veci și cardinalul Bernard Panafieu, cel ce a purtat cândva pe umeri păstorirea Marsiliei. Cripta, deși simplă, adună în tăcerea ei glasurile unor episcopi care au vestit Evanghelia în această cetate. Rugăciunile și cântările care se înalță înăuntru coboară, ca o ploaie de lumină, până la marginea mormintelor.

Reîntâlnirea cu Marsilia și cu chipul episcopului de altădată, astăzi odihnit între cei din neamul său, rămâne pentru mine o punte - asemenea altora, menită să reînvie drumul marilor pelerinaje și dorul de unitate, dorită în iubirea sfinților pentru care Hristos Însuși S‑a rugat în ceasul greu al Golgotei.