Putem deveni cu adevărat euharistici?
Sfânta Euharistie a fost denumită adesea drept „Taina tainelor“, adevăratul centru al vieţii liturgice bisericeşti. Părintele Alexander Schmemann, mergând pe linia istoriei liturgice a Bisericii Ortodoxe, a încercat să surprindă în scrierile sale de ce este important să nu uităm niciodată unde se află cu adevărat inima noastră. Dacă Sfânta Euharistie nu ocupă locul cel mai important în viaţa noastră, atunci înseamnă că avem o inimă cu adevărat îndepărtată de Dumnezeu.
În multe momente ne simţim înstrăinaţi de Dumnezeu, incapabili să înţelegem în profunzime cum putem să trăim cu adevărat viaţa Sa. Fiecare creştin are nevoie să aprofundeze lent, dar sigur semnificaţia vieţii Mântuitorului şi cum poate să se facă părtaş acesteia. În general, fiecare dintre noi ajungem să cunoaştem aspectele generale ale acesteia: Botezul, Patimile, Răstignirea, Învierea. Însă modul cum le putem recepta şi ne putem împărtăşi de ele ne rămâne relativ străin. De exemplu, ne vine greu să pricepem cum putem împăca în viaţa noastră purtarea propriei cruci cu manifestarea bucuriei duhovniceşti sau cum putem să suportăm necazurile cotidiene (boli, certuri, stres la locul de muncă etc.) într-un mod adecvat fără a izbucni în reproşuri la adresa lui Dumnezeu. Tot acest conflict interior vine în principal din lipsa de pace interioară. Suntem dezbinaţi, sfâşiaţi lăuntric, supăraţi pe Dumnezeu şi aproapele. Adevăratele cauze sunt: lipsa pocăinţei, smereniei şi rugăciunii din viaţa noastră, dar, mai presus de toate, lipsa centralităţii Sfintei Împărtăşanii în lista noastră foarte vastă de priorităţi. Observând toate aceste aspecte, părintele Alexander Schmemann observa că: „A iubi nu este uşor, şi omenirea a ales să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop în sine, şi nu ca transparenţă spre Dumnezeu. Şi omul a făcut acest lucru într-un mod atât de consecvent, încât acesta a devenit ceva ce pluteşte «în aer». Este firesc pentru un om să experieze lumea ca opacă, şi nu pătrunsă de prezenţa lui Dumnezeu. Pare firesc a trăi o viaţă care să nu fie mulţumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic“ (Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. pr. Aurel Jivi, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, p. 15). Desigur, „a nu fi euharistic“ este infinit mai uşor decât a dori să îţi înnoieşti viaţa astfel încât aceasta să fie o pregătire permanentă pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. Ne grăbim să considerăm că suntem păcătoşi, dar nu avem aceeaşi iniţiativă şi „viteză“ în acţiunea de a ne curăţi încetul cu încetul propria păcătoşenie. Venim la Liturghie ca la un spectacol, ne bucurăm de corurile înzestrate vocal, ne închinăm cu o pretinsă cucernicie şi, apoi, ne întoarcem la propria existenţă păcătoasă, fără a gusta din Cina la care suntem chemaţi neîncetat. În ce măsură putem numi existenţa noastră drept una „euharistică“?
Drumul către interiorizarea Euharistiei
Un monah l-a întrebat odată pe un altul dacă simte ceva după ce se împărtăşeşte, adăugând că, deşi el se apropie de Sfântul Potir chiar şi de două ori pe săptămână, nu conştientizează o mare schimbare în viaţa sa. Ceea ce puţini dorim să înţelegem cu adevărat este că împărtăşirea cu Sfintele Taine nu este menită să ne aducă viziuni cu îngeri, răpiri până în al treilea cer, lacrimi pururi curgătoare sau simţiri duhovniceşti de nedescris în cuvinte. În anumite situaţii, desigur, aceste elemente pot să apară cu adevărat, dar, în acelaşi timp, este bine să nu le căutăm sau, mai rău, să credem că nu are rost să ne împărtăşim de vreme ce nu le experiem în momentul primirii Sfintelor Taine. În realitate, odată cu fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine, efectele se pot observa în mai multe direcţii: păcătuim mai rar, tindem să ne păstrăm cumpătul atunci când cineva ne ceartă din nimic, simţim tot mai des nevoia de a face bine, ne jertfim cu mai multă uşurinţă în momentele esenţiale ale vieţii. De aceea, nu este sustenabilă această idee că, dacă te-ai împărtăşit şi nu ai simţit pe moment o căldură, nu ai avut o viziune sau nu ai experiat o iubire fierbinte, automat înseamnă că te-ai împărtăşit cu nevrednicie. Creşterea noastră duhovnicească trebuie asemănată cu o procesiune, cu o călătorie care ne apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu. În cuvintele părintelui Alexander Schmemann: „Liturghia euharistică poate fi cel mai bine înţeleasă dacă este privită precum o călătorie sau procesiune. Ea este o călătorie a Bisericii în dimensiunea Împărăţiei. Folosim termenul „dimensiune“ pentru că pare calea cea mai bună de a indica felul intrării noastre sacramentale în viaţa lui Hristos Cel înviat. Diapozitivele capătă viaţă atunci când sunt proiectate în trei dimensiuni în loc de două. Adăugarea unei noi dimensiuni ne îngăduie să vedem mult mai bine realitatea a ceea ce a fost fotografiat. În chip foarte asemănător, deşi, desigur, orice analogie este nepotrivită, intrarea noastră în prezenţa lui Hristos este o intrare într-o a patra dimensiune care ne îngăduie să vedem realitatea esenţială a vieţii. Ea nu este o fugă de lume, ci mai degrabă situarea pe o poziţie avantajoasă, de pe care putem privi cu mai multă profunzime în realitatea lumii“ (Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii, p. 28).
Euharistia - răspunsul nostru în faţa lui Dumnezeu
Pentru creştinul care se împărtăşeşte des, starea principală în care se află în faţa lui Dumnezeu este cea de mulţumire „Când omul se află în faţa tronului lui Dumnezeu, când a împlinit tot ceea ce Dumnezeu i-a dat să împlinească, când toate păcatele îi sunt iertate şi toată bucuria îi este redată, atunci nu-i mai rămâne nimic altceva decât să aducă mulţumire. Euharistia (mulţumire) este starea omului desăvârşit. Euharistia este vieţuirea în Rai. Euharistia este singurul răspuns deplin şi real al omului la darurile lui Dumnezeu: creaţia, răscumpărarea şi Împărăţia cerurilor“ (Pr. Alexander Schme-mann, Pentru viaţa lumii, p. 42). Bucuria de a fi împreună cu Hristos umple inima creştinului care s-a pregătit corespunzător pentru primirea Acestuia. În faţa momentului euharistic, fiecare creştin nu poate trăi altceva decât o stare de mulţumire pentru darul primit de la Dumnezeu. De asemenea, această stare de mulţumire trebuie prelungită şi în viaţa cotidiană. Gândul la Dumnezeu trebuie să fie prezent în mintea noastră, fie ca o formă de mulţumire, de căinţă, de cerere a ajutorului etc. Toate aceste gânduri formează legătura noastră cu Dumnezeu în existenţa cotidiană şi ele trebuie să poarte o pecete euharistică - să ne pregătească pentru primirea Sfintelor Taine. De aceea, este bine să ne cultivăm această existenţă pusă sub semnul Sfintei Euharistii, să devenim cu adevărat „euharistici“, purtători ai vieţii şi exemplului lui Hristos în biserică şi în lume, pentru a putea să dăruim şi noi, la rândul nostru, întregii lumi, o iubire cu adevărat demnă de Dumnezeu…