Puterea discernământului sau „darul deosebirii”

Orice alunecare şi săvârşire a răului se datorează depăşirii limitelor, exceselor, scăpării din frâu a afectelor. Pentru cele opt ipostaze ale răului (adică ale lăcomiei pântecului, ale curviei, ale iubirii de arginţi, ale mâniei, ale întristării, ale trândăviei, ale slavei deşarte şi ale mândriei), Sfântul Ioan Casian invocă drept remediu discernământul şi darul deosebirii.

Regula pentru înfrânarea pântecului stă atât în mărimea cantităţii mâncărurilor, cât şi în dozajul felurilor pentru a nu aluneca în plăcere. Îmbinarea dintre cantitate şi calitate reprezintă cheia pentru o conduită chibzuită. Nu abstinenţa de a mânca sau chiar cumpătarea va conduce persoana către sfinţenie. „De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu şi sfinţenia“ (p. 100). Nu este vorba de oprirea de la chivernisirea cea trebuincioasă trupului, ci de fuga de îmbuibare şi alunecarea în plăceri, căci umplerea stomacului cheamă după sine şi alte desfătări. În plus, paza trupului constituie, pentru sfinţenie, o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Până acolo mai este şi sufletul, pe care trebuie să-l înnobilăm şi să-l îngrijim. Nu numai postul cel trupesc este recomandat, ci şi cel de ordin spiritual, meditaţia duhovnicească şi gândul îndreptat către Dumnezeu. Discernământul profund, cel din interioritatea noastră, este de cea mai mare importanţă, căci acesta reverberează dincolo de trup, iar gândurile cele mai ascunse ajung „înafară“, se produc la nivelul conduitelor la un moment dat. Chiar şi nălucirile din timpul somnului trebuie stăpânite şi gestionate. Relele pe care le avem în somn sunt o dovadă a trândăviei din starea de veghe şi a neputinţei ce se află în noi, iar ceea ce se întâmplă în vremea somnului „face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului“ (p. 102). Lumina dimineţii (adică a cugetului, a raţiunii) trebuie să stârpească începutul gândului vătămător ce încearcă să şerpuiască în sufletul nostru, pentru ca nu cumva „trupul şarpelui“ să pătrundă adânc în noi, adică să ne învoim cu gândul cel rău. „Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei“ (p. 104). Să mai spunem faptul că astfel de proiecţii interpretative, de un profund şi acut rafinament, au fost „descoperite“ şi cercetate de psihologia abisurilor de abia în secolul al XX-lea.

Din cauza mâniei nu putem afla ce suntem şi ce vrem

O altă luptă trebuie dusă împotriva duhului iubirii de arginţi. Această patimă vine „din afara firii“, are ceva artificial în ea şi stă în voia liberă a persoanei de a-i da curs sau nu. Boala avută în vedere face ravagii dacă va găsi sufletul „căldicel şi necredincios“, făcându-l pe om să se livreze „grijii câştigului“, banilor puşi deoparte, înavuţirii. Singura „comoară“ autentică este cea de ordin spiritual care ne conduce spre cer.

Dreapta socoteală trebuie păstrată şi în ceea ce priveşte duhul mâniei. Datorită ei, nu putem afla ce suntem şi ce vrem. Ea „umbreşte“ şi „vestejeşte“ tot ce iese în cale. „Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-i lasă să vadă soarele dreptăţii. Căci, precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedicăm puterea văzătoare şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare“ (p. 110). Ţinerea de minte a răului, indiferent de motivaţie sau justificare, nu poate conduce decât la rău. Singura mânie care este îngăduită este cea care se revarsă asupra patimilor noastre şi a gândurilor rele. Nu numai mânia vizibilă este evocată, ci mai ales cea din cuget, neafişată şi nemărturisită. De aceea, trebuie mers la smulgerea răului din rădăcină, adică din inimă, prin a oferi darul înţelegerii şi iertării celui de aproape care ne-a greşit (pe drept sau ca închipuire a noastră). Nu pustia sau însingurarea ne izbândeşte de veninul mâniei, ci „suferinţa răului aproapelui de către noi“ (p. 112). Patimile netămăduite sunt purtate oriunde ne-am duce şi ies la suprafaţă asemenea unor „cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor, şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbăticie spre pierzare pe călăreţul lor“ (p. 112). Încetarea legăturii cu oamenii, retragerea şi ascunderea acestei stări nu garantează vindecarea de boala invocată. Asemenea unei „fiare veninoase“, aceasta va ieşi la suprafaţă arătându-şi „turbarea“ şi ura ce secătuieşte. Nu e de ajuns să-ţi „ţii gura“ în timpul mâniei, ci să reuşeşti prin cercetarea tuturor pricinilor (ale tale, în primul rând) să-ţi curăţi inima de ţinerea de minte a răului şi să nu învârteşti în cuget gânduri viclene cu privire la aproapele tău. „Învăţătura evanghelică - consideră Sfântul Ioan Casian - porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor, decât roadele lor“ (p. 113), căci, după cum conchide sfântul părinte, „Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri“ (p. 113). Ca şi în cazul altor părinţi ai Bisericii noastre, şi această opinie converge spre ideea că răul începe în minte, iar acolo trebuie începută lupta cu păcatul.

Rătăcirea de la calea cea dreaptă este adusă de absenţa darului deosebirii

O altă patimă ce zdruncină sufletul o constituie întristarea. Aceasta aduce indiferenţă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. „Căci, precum molia roade lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic“ (p. 114). Sănătatea sufletului, din acest punct de vedere, este dobândită nu fugind de semenii noştri, ci petrecând şi exersând binele, mai ales cu cei virtuoşi. Tot războiul trebuie realizat nu cu oamenii, fie ei şi păcătoşi, ci cu patimile noastre dinăuntru.

O luptă îndârjită trebuie dusă împotriva trândăviei. Aceasta deschide poarta neputinţei, moleşelii, întristării şi greţii existenţiale. Ea este vecină inconstanţei, nestatorniciei şi împrăştierii de la cele străine de fire. Şederea fără lucru, contemplaţia stearpă, hălăduirea gândurilor pot anunţa decăderi şi pierderea „orânduielii“ sufletului. Remediul acestei căderi o constituie râvna, osteneala, lucrul neîncetat al mâinilor şi al minţii.

Slava deşartă nu este nici ea uitată de Sfântul Ioan Casian. Aceasta este alimentată de orice îndeletnicire - aparent paradoxal - fie rea, fie bună. Nu fapta în sine conduce la această patimă, ci felul cum ea este etalată, chivernisită, gestionată. Astfel, slava deşartă este purtată „prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin lunga răbdare“ (p. 119). Există o îngâmfare prin îmbrăcămintea proastă, prin cinste, prin destoinicia prin cuvânt, prin postul ce se ţine de dragul laudelor. O astfel de alunecare conduce la mândrie, adică la acea credinţă conform căreia toată virtutea şi înţelepciunea o punem pe seama noastră şi nu a Creatorului.

Rătăcirea de la calea cea dreaptă este adusă de absenţa darului deosebirii, al filtrajului, al cumpănirii. Darul discernământului este un fel de ochi şi de „luminător“ al sufletului. Fără acesta, nu se poate clădi cetatea noastră cea mai dinăuntru şi nici aduna bogăţia duhovnicească, „hrana tare“, ce adapă toate virtuţile. Sfântul Ioan Casian, evocând experienţe duhovniceşti mai vechi, în speţă pe cele ale Avvei Moise, îndeamnă să mărturisim gândurile noastre Părinţilor „celor mai cu dreaptă socoteală“ şi să ne lăsăm îndrumaţi de ei spre virtute, şi nicidecum de gândul şi părerea noastră. Autosuficienţa sinelui se cere a fi alungată prin asumarea rezultatului unei experienţe verificate ce vine dinafară, de la duhovnic, de la un magistru, de la un învăţător.

Notă: Citările s-au realizat după Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii (traducere din greceşte, introduceri şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae), vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004