Puterea lui Dumnezeu şi golirea omului
În paginile Sfintei Scripturi se face foarte des referirea la puterea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru îşi începe predica de la Cincizecime cu aceste cuvinte: „Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum voi ştiţi“ (F.A. 2, 22). Vindecările, învierile, tămăduirile şi exorcizările săvârşite de Mântuitorul Hristos sunt în acelaşi timp: acte de putere (gr. dinamis), semne (gr. semeion) şi minuni (gr. teras sau tauma) sau lucrări (gr. ergon). Dintre toate denumirile ne vom referi numai la termenul dinamis care poate fi tradus prin putere sau acte de putere. În cele mai multe cazuri, atunci când este folosit de autorii biblici, dinamis se referă direct la lucrările lui Dumnezeu. Puterea este o prerogativă absolută a dumnezeirii, iar Sfânta Scriptură doreşte să ne arate clar că omul trebuie să se raporteze la Dumnezeu ca la „Singurul Puternic“ şi „Singurul Stăpânitor“. Dinamis are o semnificaţie multiplă în Sfânta Scriptură. Atunci când este în legătură cu Dumnezeu, dinamis desemnează: o putere care se regăseşte într-o Persoană divină prin natura acesteia şi este oferită (pusă înainte) de această Persoană pentru a fi folosită de altcineva, puterea de a săvârşi minuni, putere venită din sfinţenie, capabilă să săvârşească lucrări dumnezeieşti. Arhanghelul Gavriil îi spune lui Zaharia că Botezătorul Ioan „va merge înaintea Lui (Hristos) cu duhul şi cu puterea lui Ilie“ (Lc. 1, 17), referindu-se la harul profetic al pruncului. Apostolii sunt întrebaţi de căpeteniile şi cărturarii iudeilor: „Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta?“ (F.A. 4, 7). Apostolul Pavel spune că Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20). Puterea lui Dumnezeu se descoperă în oamenii neputincioşi: „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi“ (II Cor. 4, 7). Cuvintele Mântuitorului nu transmiteau numai învăţătura dumnezeiască, ci şi puterea dumnezeiască: „Şi frică li s-a făcut tuturor şi spuneau unii către alţii, zicând: Ce este acest cuvânt? Că porunceşte duhurilor necurate, cu stăpânire şi cu putere, şi ele ies“ (Lc. 4, 36). Puterea dumnezeiască este transmisă şi oamenilor: „Şi chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile“ (Lc. 9, 1). Necunoaşterea puterii lui Dumnezeu duce la rătăcire de la credinţă (Mt. 22, 29). Puterea lui Dumnezeu izvorăşte din Persoanele dumnezeieşti spre oameni, pe care îi vindecă, îi sfinţeşte, îi consacră, îi restabileşte în starea de normalitate, îi readuce la viaţă (Mc. 5, 30; Lc. 5, 17; 6, 19; Mt. 24, 30). Puterea dumnezeiască este izvorul şi baza puterii şi autorităţii lumeşti care nu se pot întemeia în sine, ci îşi găsesc legitimitatea şi menirea atunci când exprimă puterea unică a lui Dumnezeu. Cum este posibil ca omul să exprime în viaţa lui şi în lume puterea lui Dumnezeu? Răspunsul poate fi aflat din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice despre Mântuitorul Hristos că „S-a deşertat (golit) pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Fl. 2, 7-8). Pentru a exprima puterea lui Dumnezeu omul trebuie să se lepede de puterea sa, să se golească aşa cum se varsă conţinutul unui vas, în care, mai apoi, Dumnezeu să toarne din ale Sale. Imaginea omului ca un vas care trebuie să fie plinit de Dumnezeu exprimă dependenţa făpturii create de Creatorul său, dar şi că, într-un mod negreşit, Dumnezeu nu va rămâne dator omului, nu va lăsa vasul gol, ci-l va umple cu apa vie, cu harul Său astfel ca numele Lui să fie preaînălţat. De aceea, Pavel după ce pomeneşte de golirea şi smerenia Mântuitorului, aminteşte şi de răsplata lui Dumnezeu: „Pentru aceea, Dumnezeu L-a preaînălţat, şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Fl. 2, 9-10).