Răbdarea noastră cea de toate zilele

În gândirea creştină, mântuirea se arată la capătul unei răbdări de proporţii martirice, Iisus îndemnându-Şi Apostolii să suporte "până la sfârşit" reacţiile ostile, represive chiar, ale multora dintre adresanţii mesajului evanghelic. La rândul său, sfătuindu-i pe galateni să umble în viaţă sub călăuzirea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel, mult încercatul misionar, nu uita să includă răbdarea îndelungată printre roadele vieţii harice. O altă sintagmă proverbială, poate mai rezonantă prin dramatismul istoriei din care descinde, complineşte accepţia biblică a temei: "răbdarea lui Iov". Adică spiritul hiperrezistent, imun la deznădejde, de care dă dovadă celebrul personaj devenit simbolul anduranţei desăvârşite. Într-adevăr, dintr-o anumită perspectivă, a răbda înseamnă şi a îndura. Mai ales a îndura. Împrejurări nefavorabile, tergiversări ingrate ale existenţei, oameni, gânduri, neputinţe (proprii sau induse), răul din lume. Ce te faci, aşadar, când un concert inextricabil al realităţilor din afara ta te reprimă cu o forţă pe care, oricum ai încerca să i te împotriveşti, nu o poţi respinge? Răspuns: cauţi răbdarea. Dacă ai şansa unei robusteţi lăuntrice de factură stoică, vei asimila această virtute ca pe o formă pasivă a curajului (Petru Creţia), ca pe o rezistenţă sacră, intim conectată la un ideal care întârzie să se contureze. Şi îţi va fi, desigur, mai uşor. Dacă nu, îţi vei supune spiritul unei tensiuni corozive pe care nu o vei stinge, poate, niciodată. Totul ţine, repet, de o atitudine existenţială izbăvitoare, rod al trudei de sine, pentru care nu poţi fi decât recunoscător semenilor care te-au învăţat, salvator, să o practici. Iată de ce, în viziunea unui spirit rebel ca Schiller, pacienţa neostensivă este apanajul "sufletelor mari"!

Există, totuşi, tipuri şi faţete ale răbdării. E recomandabil, de pildă, să ai răbdarea lucrului bine făcut. Cultura profunzimii şi a seriozităţii întreprinderilor tale, indiferent de sfaturile fast-food ale unora, este condiţia esenţială a perenităţii. Dacă, în genere, s-a dovedit că "timpul nu cruţă nimic din ce a fost făcut fără el", exigenţa autoimpusă a calităţii te transformă finalmente în propriul tău didact, după ce te-a purtat îndelung prin tărâmul uceniciei atente şi însetate de perfecţiune. Precipitarea maladivă în a obţine totul imediat nu este, în mod sigur, semnul unei bune întemeieri spirituale. Există, orice ar spune temerarii necopţi, o rânduială şi un ritm ale existenţei pe care nu e bine să le tulburi, ci să le observi cu înţelepciune şi, dacă poţi, să le asumi. Trebuie să ai, de asemenea, o anume îngăduinţă în raport cu semenii, un tact relaţional, evitând să-i percepi după unele gesturi fugare sau după caracterizări indirecte, adesea tendenţioase. Vei învăţa, astfel, că persoana umană este mult mai mult decât scăderile ei. Şi, dacă îi vei căuta adâncimile, cu răbdare şi dragoste, aşa cum o face Creatorul, îi vei descoperi tainiţe sufleteşti care o apropie mai mult de Bine şi de Frumos decât de opusul lor, chiar dacă acestuia din urmă îi aduce atât de des tributuri. Există, apoi, răbdarea de a nu cârti, de a nu te răzvrăti împotriva unei stări factuale frustrante, chiar dacă toate datele contextului te îndreptăţesc să "dai cu pumnul în masă" şi să spui "până aici!". Atitudinea fratelui fiului risipitor din parabolă este întrucâtva grăitoare pentru această direcţie de conduită. Acest Cain al Noului Testament se supune desăvârşit poruncilor tatălui, dar nu poate răbda iubirea copleşitoare arătată fiului întors ("înviat"), dispus la ispăşire totală. În loc să-l sensibilizeze, tabloul mărinimiei părinteşti îl abrutizează şi, în consecinţă, se revoltă orgolios. Cuminţenia lui se dovedeşte infirmă şi mediocră! De-a lungul timpului, mitul Fratelui a proliferat în umanitatea noastră sub forma unor tipologii sinistre, de care încă nu e târziu să ne pocăim. Ele se cer exorcizate prin cultura fraternităţii de cea mai pură sorginte evanghelică. Tot în perimetrul discuţiei de faţă intră şi răbdarea de sine. Dacă a suporta cerbiciile etice ale celorlalţi constituie un supliciu social, a te răbda devine o acută problemă de conduită intrapersonală. Există, aici, din fericire, o premisă benefică. A ajunge să-ţi pui problema autorăbdării presupune un progres notabil în cunoaşterea de sine. Îţi ştii destul de bine firea pentru a-ţi identifica propriile porniri şi habitudini dezavuabile. Rămâne doar să te angajezi în corijarea lor. Iată considerentul pentru care înţelepciunea filocalică atribuie cunoaşterii de sine o valoare superioară chiar putinţei de a învia morţii sau de a vedea îngerii. În fine, mă gândesc şi la o altă latură a pacienţei, implicită oarecum celei descrise mai sus: răbdarea dialogului autentic. Ea vine din acea frumuseţe caracterială, rarisimă în zilele noastre, a ştiinţei de a doza inspirat cuvântul şi tăcerea. "Cel mai bun vorbitor, spune undeva Cicero, este acela care ştie când să tacă". Rapacitatea verbală are rolul nefast de a eclipsa trăiri şi sensibilităţi nebănuite ale interlocutorului. Educaţia de azi, la toate nivelurile ei, ar realiza multe dacă ne-ar învăţa răbdarea să ne ascultăm unii pe alţii, în loc să ne dominăm reciproc prin vorbe, cât mai multe vorbe. Iată de ce în multe, în toate, avem nevoie de răbdare.