Rai şi Iad - fericirea sau nefericirea veşnică depinde de libertatea omului
„Păcătoşii din Iad nu sunt lipsiţi de iubirea dumnezeiască, dar aceeaşi iubire devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi.“
(Sfântul Isaac Sirul)
Omul a fost preocupat din toate timpurile de viaţa sa de după moarte. Revelaţia dumnezeiască ne descoperă că soarta noastră veşnică depinde de iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi de credinţa şi faptele noastre. Iubirea răstignită şi înviată a Domnului ne-a deschis uşile Raiului pentru totdeauna; nouă ne rămâne să răspundem invitaţiei de a intra în el.
Cum credinţa creştină e un act de fidelitate, de credincioşie faţă de cuvintele lui Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi, vom vedea, mai întâi, ce învaţă despre Rai şi Iad Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, iar apoi că fericirea sau nefericirea noastră veşnică depinde de libertatea noastră.
Sfânta Scriptură despre Rai şi Iad
În Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul Însuşi ne vorbeşte despre existenţa Raiului şi a Iadului ca locuri şi stări unde petrec sufletele după Judecata particulară (Lc. 16, 19-31). Îngerii duc sufletul lui Lazăr în sânul lui Avraam, iar sufletul bogatului nemilostiv ajunge în foc. Între cei din Rai şi cei din Iad aflăm că e „prăpastie mare“, ca nimeni să nu poată trece dintr-o parte în alta. Avraam ne spune că bogatul a primit cele bune în viaţa pământească, iar Lazăr pe cele rele, dar că în viaţa de dincolo se instaurează dreptatea, căci cel chinuit de sărăcie se mângâie, iar cel îndulcit de toate cele lumeşti se chinuieşte. Fiecare suflet primeşte, aşadar, răsplata fericirii sau plata chinuirii după faptele sale.
În capitolul 25 al Evangheliei după Matei aflăm şi învăţătura Mântuitorului despre Judecata finală şi despre petrecerea în veşnicie a drepţilor şi a păcătoşilor. La Judecata finală omenirea va fi împărţită în două cete: cei de-a dreapta şi cei de-a stânga lui Dumnezeu. Celor de-a dreapta, Domnul le va spune: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia gătită vouă de la facerea lumii“, iar celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“. Apoi Mântuitorul concluzionează: „Şi se vor duce aceştia în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică“ (Mt. 25, 16).
Fericirea din Rai şi nefericirea din Iad ne sunt înfăţişate limpede în Noul Testament. Cei din Rai (numit şi Împărăţia cerurilor, bucuria Domnului, casa Tatălui ceresc etc.) aflăm că vor trăi veşnic (Mt. 2 46; Lc. 20, 36) contemplând pe Dumnezeu (Mt. 5, 8); vor avea corpuri cereşti asemenea lui Hristos (Filip. 3, 21); vor fi îmbrăcaţi în haine albe şi vor fi scrişi în cartea vieţii (Apoc. 2, 5); vor lua parte la ospeţe cu patriarhii (Mt. 7, 11); vor gusta din pomul aflat în mijlocul Raiului (Apoc. 2, 7); nu vor mai fi flămânzi, înseta sau plânge (Apoc. 6, 16-17); vor fi asemeni îngerilor (Mc. 12, 25); vor şedea pe scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale Iui Israel (Mt. 19, 28); vor fi înfiaţi de Dumnezeu (Apoc. 21, 7); vor cunoaşte în chip desăvârşit toate tainele (I Cor. 13, 12); vor fi pururea cu Hristos (I Tes. 4, 17) şi vor domni împreună cu El (II Tim. 2, 12); vor vedea slava lui Dumnezeu (In. 17, 24); vor vedea ceea ce ochiul n-a văzut şi vor auzi ceea ce urechea n-a auzit (I Cor. 2, 7). Cei din Iad însă (numit şi foc nestins, gheenă, întunericul cel mai din afară etc.) vor fi îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu (Mt. 7, 23), aruncaţi într-un loc unde va fi întuneric, plângere şi scrâşnire a dinţilor (Lc. 13, 28) şi vor suferi în foc veşnic (Mt. 25, 41).
Rai şi Iad - mărturii ale Sfintei Tradiţii
Sfinţii Părinţi ne învaţă că sufletele merg îndată după moarte în Rai sau în Iad, după cum au făcut binele sau răul în viaţa pământească. Starea din Rai şi Iad, de după Judecata particulară, nu este însă aceeaşi cu cea de după Judecata universală; prima este provizorie, iar cea de a doua este definitivă.
„Întrebarea unde se află sufletele oamenilor ieşiţi din lume - scrie Sfântul Atanasie cel Mare - este o întrebare minunată şi tainică pentru oameni, căci Dumnezeu n-a îngăduit nimănui să se întoarcă de acolo la noi şi să ne spună unde şi cum se află sufletele care s-au dus de la noi. Cu toate acestea, noi ştim din Scripturi că sufletele păcătoşilor se află în Iad, dedesubtul pământului şi al mării, cum zice psalmistul: în întuneric şi în umbra morţii şi în groapa Iadului. […] Iar sufletele drepţilor, după venirea Domnului Hristos, precum vedem din exemplul tâlharului răstignit pe cruce, se află în Rai, căci nu numai pentru un singur suflet, al tâlharului răstignit pe cruce, a deschis Hristos, Dumnezeul nostru, Raiul, ci şi pentru toate sufletele sfinţilor.“
Sfântul Ioan Damaschin mărturisea în Dogmatica sa: „Diavolul, omul lui, adică antihrist, cei necredincioşi şi cei păcătoşi vor fi predaţi focului veşnic […]. Cei ce au făcut fapte bune şi cu îngerii vor străluci ca soarele spre viaţă veşnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos“.
Raiul sau Iadul faptelor noastre
Deşi veşnice, atât recompensele, cât şi pedepsele vor fi proporţionale cu faptele din viaţa pământească, fapte care sunt roadele voinţei noastre conştiente şi libere: „Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere“ (Lc. 12, 47-48); „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Mt. 26, 27). În minunatele sale Omilii duhovniceşti, Sfântul Macarie Egipteanul insistă asupra ideii că inima noastră e câmpul de bătălie dintre Dumnezeu şi diavol şi că de noi depinde pe cine facem stăpân al vieţii noastre. Adevărul că Raiul şi Iadul sunt date în libertatea noastră de alegere şi în faptele noastre e reluat şi de Dostoievski în una dintre cele mai frumoase nuvele scrise vreodată: Visul unui om ridicol.
Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi sau despre nădejdea de după moartea noastră
După moarte, omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea sa. Biserica însă luptă cu duşmanul cel din urmă, care este moartea veşnică, adică Iadul, prin jertfa liturgică, prin rugăciunile sale pentru cei adormiţi şi prin milostenie. Ea doreşte, asemeni Mirelui ei, şi nădăjduieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să se împărtăşească de fericirea veşnică.
Fericitul Augustin ne îndeamnă să nu ne îndoim că rugăciunile şi milosteniile folosesc celor morţi în credinţă. După Sfântul Ioan Gură de Aur, e bine să ne rugăm pentru morţi „ca dacă cel mort e păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă e drept, să câştige un adaos de plată şi răsplată“. Sfântul Atanasie cel Mare, vorbind despre cei morţi cu intenţia de a se pocăi, spune că Dumnezeu mişcă pe cei de aproape ai lor, le atrage inimile să dea ajutor celor morţi, îndeplinind ei neajunsurile lor.
Raiul pregustat în Sfintele Taine
Părintele Stăniloae citează o poezie populară românească din care străbate credinţa că Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei ne curăţă de păcate şi ne urcă în Rai:
„Pusei şaua pe doi cai,
Mă suii în sus, la rai.
Ce-am văzut m-a bucurat:
Trupuri mândre şi-nflorite
Şi de popa spovedite;
Trupuri albe şi spălate
De popa cuminecate.
Frunzuliţă de susai,
Drumul apucai spre rai.
Dar ştii, neică, ce-am văzut?
Oamenii cei spovediţi
Stau ca pomii înfloriţi,
Iară cei nespovediţi
Stau ca buştenii pârliţi.“
Aflaţi în perioada Postului Naşterii Domnului, să primim sfatul poetului popular de a ne spovedi, spre a deveni „pomi înfloriţi“ şi a ne cumineca cu Hristos Domnul, Raiul sufletelor noastre.