Raiul din închisoare

Pe Dumnezeu Îl găsim peste tot, chiar şi în penitenciar. "Iadul de la Târgşor", cum mai este numit penitenciarul de lângă Ploieşti, unde îşi ispăşesc pedeapsa femeile, are în centrul său însă un rai. Aşa se poate spune despre biserica aşezată chiar în mijlocul acestui aşezământ de pedeapsă. Părintele Ion Marin, preotul penitenciarului, aseamănă închisoarea cu o mănăstire, celulele din jurul bisericii fiind chiliile ei.

Am fost la Penitenciarul Târgşor, singurul destinat femeilor din România, într-o dimineaţă friguroasă de ianuarie. Totul era îngheţat în jur. Parcă şi glasurile şi sufletele celor de după zidurile înalte amorţiseră. În rest, linişte. Auzeam doar glasurile gardienilor care ne cereau actele şi obiectele de valoare. Îngheţasem şi eu, parcă îmi îngheţase şi credinţa. Le asociasem în mintea mea pe femeile de la Târgşor cu nişte sloiuri de gheaţă. Răspundeam ca un robot la comenzile gardienilor. Totul până s-a deschis şi ultima poartă şi am ajuns în mijlocul lor. Nimerisem în groapa cu lei. Dar, la fel ca leii proorocului Daniel, aceştia erau blânzi. Însă inima mea, îngheţată cât un fulg, îi simţea fioroşi. M-a dezmeticit salutul unei femei, "Săru-mâna, părinte!", adresat părintelui Ion Marin. Parcă aveam în faţă un campus universitar, cămine, alei, spaţiu verde, bănci şi studente de toate vârstele. Doar gardianul şi gratiile de la geamuri nu îşi aveau locul în peisaj. Cu adevărat liber şi neconstrâns m-am simţit, însă, în "raiul de la Târgşor", adică în biserică. Era precum în Evul Mediu, când primeai azil într-o mănăstire. "În biserică mă simt o persoană liberă. Cât timp sunt aici, nu conştientizez că sunt la puşcărie", îmi întăreşte simţămintele Anca Radu (condamnată la 10 ani pentru trafic de droguri), pe care am găsit-o închinându-se la icoane. "În momentul în care am intrat pe poarta închisorii şi am văzut biserica, am spus că totuşi va fi bine. Este ceva care aparţine sufletului meu. Cât timp sunt în biserică nu simt nici o durere. Îmi capăt liniştea sufletească. Dacă nu ar fi fost biserica, aş fi luat-o razna. Dumnezeu este singurul care nu m-a trădat şi nu mă trădează niciodată", ne spune Georgeta Târchilă (care a primit condamnare 5 ani pentru delapidare). Iar Maria Jarcă (5 ani, înşelătorie) mărturiseşte că "numai pentru că există biserica, o ştii aici şi intri în ea, simt că este o mână care te apără dacă eşti în stare să fii cu sufletul şi cu gândul aici. Există această forţă care, dacă n-ar fi fost, acest mic iad ne-ar fi copleşit. Îţi dă siguranţa că poţi să gândeşti liber. Mie îmi oferă libertate". Doamna de la pangar (D.E. - 5 ani, abuz în serviciu) se îngrijeşte zi de zi de biserică. Spune că abia aşteaptă să vină dimineaţa ca să poată merge la biserică. "Chiar dacă e muncă de făcut, o fac din plăcere, cu tot sufletul şi mă liniştesc psihic. Contează enorm de mult un preot aici. Este foarte multă lume care aşteaptă să vină la biserică. Femeile care se roagă şi plâng în faţa icoanelor te impresionează şi pe tine." Pedepse şi fapte minunate În Penitenciarul Târgşor sunt închise aproximativ 800 de femei din toată ţara, din toate păturile sociale şi de toate caracterele. Iar diferenţa de concepţie şi educaţie face viaţa în penitenciar şi mai grea. "Sunt femei de joasă speţă, pentru care patul şi masa zilnică sunt cu mult peste ceea ce aveau afară. Iar cele de înaltă speţă se acomodează foarte greu, au şoc după şoc", ne spune pr. Ion Marin. "Femeile care au studii sunt persecutate de celelalte. Ne spun: "Şi cu studiile voastre, tot aici aţi ajuns!". Este un infern. Vin dintr-o familie de oameni culţi, toleranţi, unde niciodată nu s-a ridicat tonul, şi am ajuns aici unde toată lumea înjură, blesteamă... Consider că aici este iadul pe pământ. Iar biserica este raiul", se destăinuie C.C.M. (3 ani şi 6 luni, trafic de influenţă). Nu vin multe femei la slujbe, dar odată ajunse la biserică, nu mai lipsesc. Este şi imposibil să participe toate, pentru că unele nu pot ieşi din celulă decât însoţite de gardian. Pentru acestea, părintele semnează duminică de duminică şi le aduce pe rând la biserică. Legătura cu biserica şi apropierea de Dumnezeu sunt totale după gratii. "Aici am reuşit să ţin post. După 25 de ani, am primit şi eu Sfânta Împărtăşanie. Mi-a adus o mulţumire şi o împlinire, era ceva care îmi lipsea", se confesează Luminiţa Constantinescu (4 ani, luare de mită). Maria Jarcă spune că Dumnezeu a făcut chiar şi minuni cu ea. Prima oară, pe când era încă afară, după ce s-a apropiat mai mult de Dumnezeu, a vindecat-o de o tumoră. Apoi, în penitenciar, suferea din cauza altei tumori, la ochi. "După ce am avut posibilitatea să merg la biserică şi m-am rugat pentru familie şi să îmi treacă tumora, vă mărturisesc că stând în fum de ţigară, în gălăgie, într-un mediu groaznic, nociv pentru sănătate, nu mi s-a mai umflat ochiul." Despre fapte minunate ne vorbeşte şi pr. Ion Marin: "Dintre femeile care au venit la biserică s-a întâmplat ca unele să se elibereze pe neaşteptate sau li s-a redus pedeapsa. Altele s-au lăsat de fumat, ori le-au căutat copiii, familia". La Târgşor, familia şi copiii sunt pe buzele tuturor persoanelor lipsite de libertate. Vorbesc despre ei lui Dumnezeu, la rugăciune, cerându-I sănătate şi ajutor, şi colegelor de suferinţă sau părintelui, când nu mai contenesc cu laudele. "Nu poţi să uiţi nici o clipă de casă, de familie, de copii. Cel mai greu este de trăit fără legătura cu familia. Vorbesc cu ei foarte des la telefon", spune Luminiţa Constantinescu. "Atât timp, cât eu sunt aici de un an şi ceva şi familia mea este bine, copilul este olimpic, deci nu a decăzut fiindcă are mama la închisoare, şi soţul mă aşteaptă, sunt foarte mulţumită", explică C.C.M. Cele cu care am vorbit înţeleg detenţia ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, o cruce sau o posibilitate de a se îndrepta. Nu se revoltă faţă de El, vor să fructifice momentele acestea. Sfaturile părintelui Marin sunt grăitoare în acest sens: "Le spun să folosească timpul de aici pentru sufletul lor, că Bunul Dumnezeu este şi afară, şi aici. Iar relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie extraordinar de fierbinte aici, ca timpul acesta să treacă în favoarea sporirii duhovniceşti". Şi cred că Luminiţa Constantinescu a fost împinsă de vorbele părintelui atunci când a luat hotărârea de a înfiinţa, după ce iese de aici, o asociaţie non-profit prin care să se implice în activitatea existenţială a femeilor aflate în detenţie. A trebuit să le cunosc ca să recunosc în ele femeile de pe stradă, din jurul nostru, chiar din familia noastră. Toate au aceleaşi dorinţe, sunt mândre de copiii lor şi dorul de familie le macină viaţa. Hristos este cu ele. Ne aşteaptă la Târgşor. Ne aşteaptă să-L căutăm şi să-L cercetăm.