Rânduiala familiei arhaice

Învăţătura Bisericii oferă săteanului elementele din care să-şi facă o concepţie proprie despre lume şi despre viaţă. Dar, la această învăţătură, ţăranul a contribuit cu o sumedenie de adaosuri neteologice, care sunt creaţii folclorice izvorâte din nevoia unor explicaţii suplimentare. Acestea sunt, adesea, rămăşiţe din acel cod nescris de norme care, pe vremuri, se numea „obiceiul pământului“. Obiceiul pământului „era o sumă de legi nescrise, izvorâte din diferite raporturi omeneşti, stabilite de bunul-simţ şi înţelepciunea poporului şi transmise din generaţie în generaţie“ (cf. N. Pâslaru, Monografia comunei Caşin, Bacău, 1938, p. 126). A funcţionat, în linii mari, până la Legiuirile Caragea şi Calimah (1817).

Instrucţia morală a omului de sat se face prin Decalog şi Fericiri, precum şi prin poveţele bătrânilor, condensate în sentinţe, proverbe şi istorioare cu cuprins moralizator. La o privire superficială, religia ţăranului pare dominată de elemente magice şi mitice şi aceasta a făcut pe unii cercetători să conteste religiozitatea sau, cel puţin, Ortodoxia acestuia. Cu toate acestea, viaţa morală a oamenilor satelor noastre este un corolar al trăirii lor religioase. În opinia acestora, normele morale sunt stabilite de Dumnezeu, şi pentru comportarea omului sunt tot atât de necesare şi obligatorii cum sunt şi legile fizicii pentru fenomenele lumii materiale. …Odată familia constituită şi aşezată la casa ei, cei doi soţi intrau într-o altă stare, cea a gospodarilor. În viziune tradiţională, familia este o comuniune spirituală, la baza căreia stă rudenia de sânge. Potrivit profesorului botoşănean Eugen D. Neculau, această rudenie, pe linia ambilor soţi, vine de departe, din moşi-strămoşi, şi merge spre viitor, către nepoţi şi strănepoţi. Părinţii şi copiii alcătuiesc astfel o verigă într-un lanţ nesfârşit. Lanţul acesta este neamul. Ţăranul crede despre căsătorie că este o datorie, o rânduială a firii; în acest spirit, omul de sat considera celibatul ca o aberaţie, având înţelegere doar pentru monahi; astfel, se crede că celibatarul este victima unui blestem, neputându-se însoţi şi fiind lipsit de rod. Divorţul nu se folosea decât în cazuri extrem de rare. Căsătoria este privită ca un destin. Pentru soţul dezamăgit nu există altă cale decât cea a consolării; aşa i-a fost norocul, aşa i-a fost dat, aşa i-a fost scris. În caz de neînţelegeri mai grave între soţi, interveneau părinţii, naşii şi rudele mai apropiate cu sfaturi sau chiar cu ajutoare materiale. Pentru întărirea căsniciei se făceau rugăciuni, mai ales la mănăstiri. Uneori se recurgea şi la vrăjitoare. Motivele căsătoriei nu erau decât două: iubirea şi/sau averea. De regulă, o condiţie ce se cerea pentru unirea tinerilor era aceea ca să se tragă din oameni gospodari (să fie de neam bun). Rareori, atunci când familia nu îşi dădea acordul, mireasa era furată. Pe măsură ce vin copiii, cei doi soţi se înhamă cu toată încordarea la muncă şi trag, deopotrivă, la jug. După părerea ţăranului, familia cu copii este binecuvântată, iar cea fără copii se află sub blestem. Copilul este privit ca un dar de la Dumnezeu. Soţii care n-au copii n-au nici bucurii şi chiar nici dragoste adevărată între ei. Căsnicia fără copii este asemenea pomului fără roade, la care nimeni nu se uită. Adevărata familie este cea cu copii mulţi şi bine povăţuiţi. Prin nordul Moldovei, acolo unde familia e numeroasă se zice că e o casă de copii. Într-o astfel de casă e totdeauna forfoteală, veşnică mişcare şi zumzet ca într-un stup de albine. Cei doi soţi trebuie să strunească bine pe copii, ca să o ia pe o cale bună. Omul de altădată nu se îngrijora că are mulţi copii, căci ei sunt daţi de la Dumnezeu pentru necaz la început, pentru ajutor la muncă mai târziu şi pentru sprijin la bătrâneţe. Bucuria e mai mare pentru băieţi. După o zicală, când se naşte un băiat râd chiotorile casei. Nici de fete nu se întrista ţăranul, căci fiecare pai are umbra lui! Dacă nu avea copiii lui, ţăranul de altădată se credea îndatorat să crească un „sufletar“, acesta fiind luat dintre copiii orfani sau părăsiţi. Copilul de suflet era considerat ca mlădiţa de sânge. Peste tot vedem rânduială şi iarăşi rânduială! Mai nimic nu era lăsat la voia întâmplării, totul fiind pus sub semnul unei rânduieli divine. Aceste rânduri au menirea de a reaminti că putem mereu să ne raportăm la reperele acestei rânduieli veşnice!