Rânduiala vieţii de altădată

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, vă propun, de-a lungul unui nou serial, cunoaşterea sumară a unei lumi care se pierde din zi în zi, o lume mult mai apropiată de valorile eterne ale Universului decât cea în care trăim noi azi, o lume aflată, adesea, în armonie cu stelele de pe cer, cu gujuliile din pământ, cu arborii ce făceau legătura simbolică cu divinitatea sau cu elementele vitale ale vieţii, adică pământul, apa, focul şi aerul. În spaţiul nostru, această lume a început a fi uitată sau chiar a se pierde încă de la intrarea în veacul al XX-lea (în Occident, ruptura de reperele arhaice ale vieţii începuse cu câteva veacuri mai devreme). Cu cât ne apropiem de timpurile de azi, cu atât aşezarea veche a satului s-a zdruncinat din ce în ce mai profund. Modernitatea, cu valorile ei aparent benefice, a reuşit să distrugă, după unii cercetători - deliberat, un edificiu arhaic, clădit de zeci de generaţii de strămoşi ai fiecăruia dintre noi. Mai ales după Primul Război Mondial, vechile rânduieli s-au schimbat. Prin 1950, bătrânul Gheorghe Mazuru din Ungureni - Botoşani spunea, cu amărăciune, că „lumea se strică pe zi ce trece“.

Henri H. Stahl, ca unul care cunoştea bine psihologia neamului nostru, afirma cândva cu temei: „În fundul sufletelor rămâne pentru toată lumea, ca ceva bine înţeles, faptul că acest popor românesc este prost şi primitiv. De la el n-avem nimic de învăţat, ci, dimpotrivă, noi pe el trebuie să-l învăţăm, ca pe un copil mic, abecedarul culturii orăşeneşti“ (H. H. Stahl, Cultura satelor. Cum trebuie înţeleasă, Cluj, Editura „Satul şi Şcoala“, 1934, p. 10). Aşa „prost şi primitiv“ cum l-au considerat unii, ţăranul român s-a ridicat totuşi la înţelegerea marilor probleme ale existenţei. Mai mult decât atât, reputatul sociolog Ernest Bernea nu ezita să susţină tranşant că „satul românesc este cel mai expresiv şi mai bogat document al istoriei neamului“, asta şi pentru că, adeseori, „adevărata istorie începe acolo unde sfârşesc documentele scrise“ (Ernest Bernea, Datină şi obicei, Bucureşti, 1942, p. 85). Acelaşi Bernea ne prevenea că „orice colectivitate îşi organizează viaţa după o serie de legi şi aşezăminte, acest fapt asigurându-i o anume stabilitate“ în timp. Legile şi aşezămintele acestea, adesea nescrise, se bizuiau pe tradiţii constituite de-a lungul veacurilor. Simion Mehedinţi, alt mare cunoscător şi preţuitor al valorilor noastre arhaice, considera tradiţia drept „un fel de ciment ascuns care cuprinde, care strânge la un loc toţi indivizii unei formaţiuni etnice“, şi „o sumă de idei, de sentimente care dă unui popor coeziune, făcându-l să se simtă într-o unitate etnică. Într-un cuvânt, tradiţiunea înseamnă a te simţi cu toţii laolaltă“. Mai precis, Ovidiu Papadima aşeza la baza legilor şi a aşezămintelor arhaice folclorul, acesta fiind „o realitate colectivă, (…) sufletul prin care a trăit neamul acesta între atâtea îndărătnice vitregii“ (Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Bucureşti, 1941, p. 11); mai mult, pentru Papadima, folclorul este „un laborator de înţelegeri pentru viaţă, şi nu o colecţie de reminiscenţe barbare“ (Ibidem, p. 7). Premiza esenţială a acestui serial pleacă de la o afirmaţie, devenită principiu, a savantului Iulius Lips: „Datoria omului de ştiinţă este să înfăţişeze cele văzute şi constatate, nu numai specialiştilor, dar - într-o formă limpede şi simplă - şi publicului larg“. În acelaşi sens, încă din veacul al XVII-lea, cronicarul Miron Costin scria extrem de limpede că „letopiseţele nu sunt să le cetească omul să ştie numai ce au fost în vremile trecute, ci mai mult să hie de învăţătură, ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească şi ce va urma fiecine“ (M. Kogălniceanu, Cronicele României, vol. I, Bucureşti, 1872, p. 321). Cu două veacuri mai târziu, Alecu Russo avertiza oarecum profetic: „Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti îs naţii nestatornice“, fapt care se confirmă astăzi pe deplin. Potrivit lui Ernest Bernea, statul român, adesea, nu a putut să răspundă nevoilor vieţii săteşti; practic, România modernă a ignorat satul. Punctul de vedere cuvenit, potrivit pentru a ne ajuta să înţelegem lucrurile adecvat, e acela care ne-ar situa în centrul lumii sale, din unghiul de vedere al valorilor lui. Astfel, vom constata, cu surprindere, dar şi cu smerită mândrie, că civilizaţia satelor româneşti este una europeană, internaţională chiar; este o civilizaţie străveche, originară, plămădită odată cu neamul românesc şi deplin realizată. Precizăm că serialul nostru va fi, în liniile sale de forţă, o adaptare după „consideraţiunile sociologice“ privitoare la viaţa economică, socială, morală, religioasă, intelectuală a omului arhaic, aceste „consideraţiuni“ făcând parte din cea de-a treia parte („Omul din regiune“) a manuscrisului „Sate de pe Jijia de Sus“, manuscris aparţinând lui Eugen D. Neculau şi aflat, din 1974, la arhivele din Iaşi (viaţa şi activitatea ilustrului profesor ieşean Eugen D. Neculau este puţin cunoscută publicului; principalele sale repere pot fi urmărite în lucrarea Sate pe Jijia de Sus (autor: Eugen D. Neculau, editor: Marcel Lutic), vol. I, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta“, 2003; amintim aici că Neculau este cel care a creat şi condus, în perioada interbelică, o originală Universitate Populară la Ungureni - Botoşani, instituţie care s-a preocupat major de educaţia sătenilor, în spiritul valorilor strămoşeşti). Alte idei semnificative au fost preluate din textele mult mai cunoscutului Ernest Bernea, omul de ştiinţă care a surprins în pagini memorabile sufletul neamului nostru. Adesea, îl vom lăsa chiar pe ţăranul român, „înaintaşul nostru, al tuturora“, după expresia lui Liviu Rebreanu, să-şi spună gândul sau păsul. Concret, ce vă propun? O icoană a lumii de demult (după inspirata expresie a folcloristului Tudor Pamfile), o sumă de explicaţii arhaice pentru aproape tot ce mişcă şi astăzi pe pământ. Partea cea mai consistentă a acestei „icoane“ va privi modul de raportare al omului tradiţional la lumea concretă din jurul său. Vom prezenta o „relaţie“ de tip special, anume aceea dintre timp şi spaţiu, de „relaţia“ aceasta depinzând, în opinia strămoşilor noştri, o mulţime de momente şi evenimente din viaţă; apoi, ne vom opri asupra actului ritual, drept element intrinsec gândirii tradiţionale, încercând să surprindem esenţa sa în asociere cu rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul. Aşadar, vom încerca să conturăm profilul omului arhaic, aşa cum l-au format, în curgerea timpului, condiţiile biologice, geografice, istorice şi sociale din această parte a lumii.