Semnele invidiei

Sfântul Ciprian, Despre gelozie și invidie, VII-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 3, pp. 498-499

„Este vierme al sufletului, boală a minții, rugină a inimii faptul de a invidia cineva pe altul din cauza virtuților și fericirii lui, adică de a urî la acesta meritele proprii sau darurile divine, de a transforma în rău propriu binele altuia, de a fi chinuit de prosperitatea celor mai norocoși, de a-și face sieși necaz din gloria altora, de a-și simți inima sfâșiată ca de cârligele călăului, de a face din propriile lui gânduri și simțiri un fel de instrumente de tortură, care să-i sfâșie inima, care să-l chinuie în toate măruntaiele. Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găsește nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme și suferă, zi și noapte se chinuie și nu găsește alinare. Celelalte rele au un sfârșit și se termină odată cu consumarea lor. În adulter ticăloșia se încheie prin săvârșirea faptului, tâlharul ajunge la omucidere și se oprește aici, rapacitatea prădătorului se potolește prin luarea prăzii, falsificatorul are ca măsură îndeplinirea falsificării, numai invidia n-are limită, este un rău permanent, un păcat fără sfârșit și, cu cât cineva a avut un succes mai mare, cu atât invidiosul arde mai mult în flăcările propriei lui invidii. Invidiosul are înfățișarea ame­nin­țătoare, privirea piezișă, fața palidă, buzele îi tremură, dinții îi scrâșnesc, cuvintele îi sunt furioase, ocările fără frâu, mâna chiar fără pumnal e gata de violență și asasinat, fiind înarmată cu ura care scoate din minți. De aceea Sfântul Duh zice în psalmi: Nu pizmui pe cel ce merge bine pe drumul său (Psalmul 36, 7) și iarăși: Cel păcătos urmărește pe cel drept și dinții îi scrâșnesc împotriva lui (Psalmul 36, 12).” 

Sfântul Ciprian, Despre gelozie și invidie, IX-X, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 499

„Este cu mult mai neînsemnat răul și cu mult mai mică primejdia când trupul e rănit de sabie, îngrijirea e ușoară când rana se vede și cu ajutorul doctoriilor se vindecă mai ușor. Rănile invidiei sunt adânci și ascunse și nu se lecuiesc cu medicamente, căci durerea lor este interioară în suflet. O, tu cel invidios și rău, dă-ți seama cât ești de rău, de dușmănos și de primejdios pentru cei pe cere-i urăști. Cel pe care-l urmărești cu invidia ta va putea să fugă și să te evite, dar tu nu poți să fugi de tine însuți. Oriunde vei fi, potrivnicul tău e cu tine, căci porți dușmanul în inimă, ai flagelul în tine, ești legat în cătușe care nu se descuie, ești rob al invidiei și nici o mângâiere nu-ți va alina durerea. A prigoni pe cel ajutat de harul lui Dumnezeu este perseverare în rău, a urî pe cel fericit este o boală fără leac. De aceea Domnul, prea fericiți frați, gândindu-Se la acest pericol, ca nu cumva din invidie cineva să întindă fratelui său lațul morții, când discipolii L-au întrebat care dintre ei este mai mare, El a răspuns: Cine va fi cel mai mic printre voi toți va fi mare (Luca 9, 48). Prin răspunsul Său a retezat orice rivalitate, a scos din rădăcină și a aruncat orice cauză sau prilej în care invidia să-și arate colții. Discipolul lui Hristos n-are voie să fie invidios și rău. La noi nu e permisă lupta pentru a trece înaintea altuia. Umilința ne înalță, căci știm cui să plăcem. De aceea Apostolul Pavel, învățându-ne și sfătuin­du-ne ca după ce cu ajutorul luminii lui Hristos am scăpat de întunericul în care ne găseam, să umblăm în faptele și în lucrarea luminii.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)