Raportul dintre libertate şi har
Pe lângă însăşi existenţa, cel mai mare dar oferit de Dumnezeu omului este, cu siguranţă, libertatea. Înzestrat cu raţiune, omul poate accepta sau nega, cel puţin prin prisma percepţiei sale subiective, însăşi prezenţa şi implicarea lui Dumnezeu în viaţa sa şi a întregii creaţii.
Taina libertăţii umane devine cu atât mai profundă, dacă avem în vedere vechea dilemă: omul credincios găseşte pretutindeni argumente să creadă în continuare, pe când pe cel necredincios, şi care vrea să rămână astfel, nu îl mişcă nici o dovadă cu privire la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Unul dintre teologii care tratează în scrierile sale problema libertăţii este Sfântul Ioan Casian. În anul 426 sau 427, Casian a redactat a doua serie a "Convorbirilor" (Convorbirile XI-XVII). Convorbirea a XIII-a este o analiză amplă a raportului dintre har şi libertatea de voinţă, nu numai în contextul efortului uman în vederea dobândirii mântuirii şi desăvârşirii, ci şi în procesul convertirii.
Sfântul Ioan Casian înţelege puterea lui Dumnezeu ca fiind implicată la fiecare nivel al strădaniei omului spre sfinţire şi mântuire. Dumnezeu iniţiază dorinţa de a atinge noi nivele de desăvârşire. El invită şi convoacă, inspiră şi motivează. Harul lui Dumnezeu este necesar nu numai pentru începutul mântuirii credinciosului, ci pentru întregul proces al mântuirii sale. Harul acesta reprezintă ajutorul lui Dumnezeu unit întotdeauna cu voinţa liberă a omului. Casian spune următoarele: "Noi nu voim să tăgăduim libertatea omului de a alege, ci să întărim adevărul că harul şi ajutorul lui Dumnezeu sunt necesare omului în fiecare zi şi în fiecare clipă".
Contribuţia Sfântului Ioan Casian constă în evidenţierea chemării universale a lui Dumnezeu şi acordarea harului. Chemarea aceasta se face în moduri diferite, ca răspuns la unilateralizarea tezelor lui Augustin, Casian aduce în sprijinul concepţiei sale, în măsură egală, textele scripturistice, demonstrând nevoia harului lui Dumnezeu şi altele care arată necesitatea liberei voinţe umane. A retrage sau a tăgădui oricare dintre acestea înseamnă a distruge regula de credinţă a Bisericii. Prin această afirmaţie echilibrată, Casian aminteşte de formula dogmatică de la Calcedon.
Convorbirea a XIII-a începe cu afirmaţia că planul lui Dumnezeu după care l-a făcut pe om, nu ca să piară, ci să trăiască în veci, rămâne neschimbat. Datorită acestui fapt, când bunătatea lui Dumnezeu întrezăreşte în noi o scânteie cât de mică de bunăvoinţă, chiar dacă El Însuşi o scoate din piatra aspră a inimii noastre, o îngrijeşte prin insuflarea sa. Sfântul Ioan Casian întăreşte această susţinere cu mai multe texte biblice (I. Tim. 2, 4; Mt. 18, 14; II Sam. 14, 14; Iezechiel 33, 11; Mt. 13, 37; Ieremia 3, 5 ş.a.). Din aceste texte rezultă că Dumnezeu voieşte cu orice preţ să mântuiască toată lumea, iar cei care au pierit, au pierit după voia lor şi împotriva voii lui Dumnezeu.
Aşadar, trebuie să existe în om năzuinţa spre mântuire, către transcendent, dorul de Dumnezeu, elanul spre cele înalte, fie ele chiar sub forma cea mai limitată de "bunăvoinţă" sau "o scânteie cât de mică de bunăvoinţă" care se manifestă în colaborare cu harul. Făcut după "chipul lui Dumnezeu", omul năzuieşte la asemănarea cu El. După învăţătura creştină, înclinarea omului către Ziditorul său îşi află împlinirea în colaborarea desăvârşită a funcţiilor sufleteşti, chipul lui Dumnezeu în om, cu harul, spre a ajunge la asemănarea cu El.
Chipul şi liberul arbitru sunt premisele faptului că omul poate dori sfinţenia şi e capabil de a intra în legătură cu Dumnezeu. Este firesc să considerăm că acea "scânteie de bunăvoinţă" de care aminteşte Casian în repetate rânduri este mijlocul de a reface legătura organică între divin şi uman, între Creator şi creatură, de a oferi lui Dumnezeu teren propice pentru a putea arunca "sămânţa mântuirii".