Răsplata cuvenită

La petrecerea oferită de stăpânul unui ţinut în castelul său au fost invitaţi toţi supuşii. Fiecare om venit la ospăţ avea să primească un dar. Stăpânul a cerut însă, la rându-i, tuturor celor veniţi să-i dea o mână de ajutor. Cei care participă la masă sunt rugaţi să aducă nişte apă ca să umple fântâna din curtea castelului, fântână care secase…

Tot ţinutul a ajuns să fie cuprins de freamăt şi de zbucium. Unii ziceau: "Vai! Stăpânul tot tiran a rămas. Nu are destule slugi ca să-i poată umple fântâna? Eu îi voi duce doar o ulcică cu apă! E suficient." Alţii, din contră, ziceau: "Regele nostru a fost mereu bun şi milostiv! De aceea eu voi duce la palat un butoiaş cu apă." "Iar eu, doar un degetar", adăugă în râs cineva mai şugubăţ. În dimineaţa petrecerii, pe drumul care urca spre castel se putea vedea un straniu alai. Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă. Alţii, luându-şi în râs tovarăşii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă. Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puţ, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie spre sala unde avea loc ospăţul. Mâncăruri alese, dansuri şi cântece se înlănţuiau fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturor mulţumire, vrând să se retragă în camera sa. "Şi darul făgăduit?" mormăiră unii supăraţi şi dezamăgiţi de uitarea regelui, în timp ce altora le fusese de-ajuns petrecerea la care luaseră parte. "A, da. Am uitat, spuse regele. Fiecare să treacă pe la vistiernicul meu cu vasul în care a adus apă la castel. Vasul fiecăruia va fi umplut cu aur." Atunci izbucniră strigăte care iute se transformară într-o rumoare ce cuprindea şi exclamaţii de bucurie, dar şi urlete de mânie. Între ele se strecură suspinul celui care venise în batjocură cu degetarul: Ah, dacă aş fi adus mai multă apă…