Răspunsuri duhovniceşti: Cum ne adresăm unui episcop
În relaţia noastră cu gradele bisericeşti, cu episcopii, de exemplu, limbajul nostru trebuie să fie personal sau trebuie să vorbim de la instituţie la instituţie?
Vorbiţi în numele instituţiei pe care o reprezentaţi, dar vorbiţi de la om la om. Cel cu care vorbiţi reprezintă Biserica, aşa că adoptaţi o atitudine smerită nu pentru a obţine un răspuns, ci ca să-l inspire pe el Dumnezeu să vă dea un răspuns. Aceasta depinde şi de poziţia celui care cere lucrul acesta, de la un profesor, de la un părinte etc. Poziţia ta trebuie să fie smerită, cinstită sub orice chip. Nu există libertate fără o inimă cinstită, ci doar un fel de a te juca cu ziua de astăzi, aşa cum te-ai jucat şi ieri.
Când vă adresaţi, trebuie să cunoaşteţi şi formulele de rigoare: „Înalt Preasfinţite Părinte“, aşa se vorbeşte cu un episcop; dar asta se învaţă uşor. De pildă: „Înalt Preasfinţite Stăpâne, venim cu inimă smerită să vă întrebăm... Dacă se poate, iertaţi-ne că v-am deranjat“. Trebuie să ştiţi să faceţi introducerea, ca să prindă omul curaj, să-i dai putere de cuvânt. Cuvântul nu este al lui, în parte este şi al tău, pentru că l-ai cerut cu smerenie şi sinceritate.
Doi inşi s-au dus la un părinte să-i ceară sfat mântuitor, fiindcă aveau fiecare câte o neputinţă. După ce au vorbit cu părintele, unul a zis: „I-am spus şi m-am eliberat de acea neputinţă“. Celălalt a zis: „Eu i-am spus, mi-a spus ce să fac, şi nu m-am eliberat“. „Dar cum i-ai spus?“ „Părinte, am nevoie de lucru cutare“. „Măi, uite cum am făcut eu: am căzut la picioarele lui, cu faţa la pământ, şi l-am rugat: „Părinte, fă rugăciuni ca să mă izbăvească Dumnezeu de neputinţa mea“. Prin urmare, puterea nu e a lui, ci a lui Dumnezeu, şi felul tău de a o cere contează. Părintele n-are nevoie să-ţi dea ţie sfaturi, ci tu ai nevoie să le primeşti. Întotdeauna, dacă te duci să ceri un sfat, nu e o flatare pentru cel la care te duci. Apoi, trebuie să ştiţi că metanie se face numai la episcopi, nu şi la preoţi. Şi să nu vă închinaţi; nu se fac închinăciuni decât la icoane. Trebuie să se vadă că sunteţi totuşi cunoscători.
Aşadar, purtaţi-vă smerit. Dacă cel la care mergeţi vă respinge, voi să fiţi la fel ca un câine pe care îl goneşti şi, apoi, dacă îl chemi, vine la loc. Asta ca să-l puteţi câştiga. Bineînţeles, depinde şi pentru ce vă duceţi. Iar episcopii nu trebuie să ţină cont de linguşiri; acestea sunt cele mai scârboase înaintea lui Dumnezeu. Domnule, prezintă-te cu ce ai tu; nu-ţi strica libertatea ca să câştigi bunăvoinţa cuiva pentru un scop material sau orice alt scop.
Problema este legată de cinstea interioară. Au fost sfinţi trăitori neştiutori! Nici „Tatăl nostru“ nu-l ştiau! Şi stăpâneau natura fiindcă erau cinstiţi. Şi o exemplificare şi mai plastică: într-o mănăstire, stareţul a văzut un călugăr mergând pe sus şi şi-a zis: „Acesta are o lucrare“. După ceva timp, l-a văzut mergând pe pământ şi a zis: „Să ştii că ăsta şi-a pierdut lucrarea“. L-a chemat şi l-a întrebat: „Cum te rugai tu înainte?“ „Doamne, nu mă milui pe mine, păcătosul, Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul. Şi m-am scăpat şi am zis în biserică, tare, şi m-a auzit un părinte şi mi-a zis: «Mă, să nu mai zici aşa! Zi Doamne, miluieşte-mă!», şi de atunci zic aşa“. Şi stareţul i-a zis: „Să zici tot ca înainte“. Adică nu este vorba de ştiinţă aici. Acela era sincer, Îi plăcea lui Dumnezeu această sfântă simplitate. Oricine ai fi, oricâte diplome ai ţine în buzunarele tale sau în capul tău, dacă inima nu este cinstită nu acumulezi şi, sigur, nici libertate nu ai. Credeţi voi că dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru că nu trăieşte în Hristos. Mai mult, e declarat duşmanul lui Hristos. Nu vă temeţi de el; e tolerat, nu e o putere. Aşadar, nu există libertate decât în adevăr şi adevărul este Hristos, Calea şi Viaţa. (arhim. Cleopa Ilie, Lumina şi faptele credinţei)