Răspunsuri duhovniceşti: Hristos a murit pentru a fi cu noi
Mântuitorul a murit cu adevărat? Care este înţelesul, rostul acestei morţi?
Într-adevăr, Mântuitorul a murit pe Cruce. Dar în acest act al Domnului, săvârşit de bunăvoie, trebuie să vedem o întrepătrundere a celor două stări: a morţii, moştenită de la Adam, şi a jertfei, care în Hristos este starea lui firească din veci. În Sinaxarul Sâmbetei celei Mari, citim: „După cum la întâia facere a lumii Dumnezeu săvârşea toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind-o sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stricat şi, înnoindu-l iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dormind un somn dătător de viaţă şi mântuitor“.
Iisus Hristos reia firul zidirii lui Adam chiar din ziua a şasea, din Vinerea Mare, fir întrerupt de păcat. Domnul luând asupra-Şi păcatul nostru (II Corinteni 5, 21) ne trăieşte şi moartea. Dar o trăieşte deodată ca moarte, „plată a păcatului“, dar şi ca jertfă, căci El este de-a pururea jertfă, şi plinind de bunăvoie voia Tatălui: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-L iau (...) Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu“ (Ioan 10, 17-18).
Domnul moare pentru a fi cu noi. Precum învaţă Biserica: „De bunăvoie se pecetluieşte sub pământ“. Şi iarăşi: „Al doilea Adam Cel ce locuieşte întru înălţime S-a pogorât lui Adam cel dântâi până la cămările iadului“ (Canon Sâmbăta Mare, Cântarea 8).
Real, moartea e despărţire, este „părăsire“. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei 27, 46), exclamă Iisus Hristos atunci. Dar, părăsirea Domnului pe Cruce nu este din păcat, ci din „iubire“: pentru noi, ca şi pentru Tatăl a cărui poruncă o plineşte. Şi astfel, „părăsirea“ Lui nu e numai moarte, ci şi jertfă. Deschis în iubirea plină de lumină şi neîntreruptă de nimic, Mântuitorul transformă moartea în jertfă. Şi, trecând prin odihna zilei a şaptea, viaţa divină se revarsă acum în Noul Adam, fără stăvilare de la Tatăl în Duhul de „viaţă făcător“ (I Cor. 15, 45). Şi aşa, revelează Învierea, biruirea morţii, început al unui nou veac, al celei de a opta zi. Aşa, în Hristos „prăznuim înnoirea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice...“. (Convorbiri duhovniceşti cu părintele Galeriu)