Răspunsuri duhovniceşti: Poţi iubi un animal, dar să îl iubeşti ca pe un animal

Ce le-aţi spune celor care zic că cel mai bun prieten al omului este o pisică sau un câine?

Acuma să mă iertaţi, dar aş zice că şi el seamănă cu câinele şi cu pisica. Ce să zic?! Nu e firesc, pentru că-i o coborâre, deşi se zice: „Câinele ce-mi stă-n ogradă,/ Îi arunc de azi pe mâine,/ Pentru paza lui cinstită,/ Câte-un colţ uscat de pâine./ Şi de câte ori mă vede/ Prin ogradă sau în prag,/ Câinele, cu-a lui privire,/ Îmi arată atâta drag,/ Încât grai de om să aibă,/ Şi iubirea lui fierbinte/ mai duios el n-ar fi în stare/ Să ţi-o spună în cuvinte/ Un argat ţinut de milă/ Şi sătul numai de bine/ Cu nespusă vrăjmăşie/ Caută mereu la mine./ Şi din două animale/ Căror-astfel le dau pâine,/ Eu mă-ntreb în toată clipa:/ Care-i om şi care-i câine?!“ Adică există posibilitatea să iubeşti un animal, dar îl iubeşti ca animal, nu altfel; ţi-e simpatic un căţeluş…, sau un motan… (Duhovnici români în dialog cu tinerii, arhim. Teofil PĂRĂIAN)