Raţiunea valorilor în educaţie

Asistăm astăzi la o adevărată bulversare a valorilor sociale, dar mai ales educaţionale. Creşterea exponenţială a informaţiilor, dar şi a mijloacelor de comunicare tehnologice obligă la o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte efortul de formare a tinerei generaţii. Prin educaţie poate fi schimbat modul de reflecţie asupra vieţii, asupra lumii, asupra timpului pe care îl traversăm pe pământ.

Din nefericire, toate încercările de îmbunătăţire şi adaptare a educaţiei la noile realităţi şi‑au dovedit limitele, provocând valuri de nemulţumire sau drame individuale.

Un prim aspect educaţional este legat de ruptura internă între ştiinţă şi formarea personalităţii. Şcoala, prin curriculumul ei, accentuează mult prea mult rolul ştiinţei în detrimentul formării personalităţii, şi mai ales a devenirii sale. Ştiinţa, se ştie, are o dinamică uluitoare, fapt care poate contrasta cu evoluţia şi dezvoltarea personalităţii umane. Uzura morală a ştiinţei este o realitate, iar ignorarea acestui adevăr nu face decât să mitizeze sau să ideologizeze rolul ştiinţei în conştiinţa colectivă.

Un al doilea aspect al problemei se referă la ignorarea dimensiunii spirituale şi morale în creşterea şi educarea tinerei generaţii. Defalcarea cunoaşterii într‑o structură curriculară hiperspecializată pe discipline (de cele mai multe ori depăşită ca raţiune didactică) de inspiraţie iluministă face ca tânărul să nu poată înţelege rostul său în marele angrenaj al existenţei. Mai concret spus, cel care nu‑şi cunoaşte rădăcinile spirituale şi culturale va trăi într‑o permanentă dezorientare axiologică. Încă din Antichitatea creştină găsim referinţe speciale la Sfinţii Părinţi asupra preluării unor idei din cultura păgână.

Astfel, Sfântul Vasile cel Mare a îndemnat la crearea unei simbioze între tradiţia clasică şi cea creştină atunci când este abordată problema tinerei generaţii.

Clement Alexandrinul considera că filosofia antică a fost un pedagog către Hristos. Arhiepiscopul Cezareei Capadociei în tratatul său Către tineri. Despre felul în care se poate avea folos de pe urma literaturii greceşti considera că ţelul ultim al învăţăturii este pregătirea pentru dobândirea vieţii veşnice prin virtuţi formate pe pământ.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare cultura şi ştiinţa Antichităţii trebuie folosite cu grijă fiindcă pot contribui în mod substanţial la înţelegerea Scripturilor, premisă a formării virtuţilor şi a dobândirii vieţii veşnice. Studiul literaturii şi filosofiei antice trebuie văzut ca o treaptă către înălţimea adevărului divin.

Acelaşi Sfânt Părinte îndeamnă tinerii să culeagă precum albinele învăţăturile care‑i vor ajuta în viaţă, în mod special cele conforme cu învăţăturile Scripturii: „Astfel vom primi acele opere care sunt temelii ale binelui. Şi, de vreme ce faptele vrednice ale vechilor înţelepţi antici s‑au păstrat, fie prin înlănţuirea amintirii până la noi, fie păzite în operele poeţilor ori prozatorilor, să nu ne lipsim de folosul cuprins în ele.”

La o radiografie imediată a realităţilor educaţionale constatăm că tinerii de astăzi sunt victimele ignoranţei, indiferenţei, ale lipsei de cunoştinţe, ale lucrurilor care îi îndepărtează de la temeiul unei vieţi virtuoase, morale. Nici vorbă să urmeze principiile sau sfaturile recomandate de Sfântul Vasile cel Mare din tezaurul literaturii profane, cum erau în vremea aceea Homer, Hesiod, Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel şi mulţi alţii. Aplicarea acestui principiu pentru tânăra generaţie înseamnă cercetarea şi aprofundarea culturii şi filosofiei moderne.

Pedagogia românească trebuie să se reîntoarcă la vechile principii şi scopuri educaţionale atât de bine enunţate de marele pedagog Ştefan Bârsănescu, care afirma că pedagogia trebuie să urmeze calea culturii şi nu a ştiinţei formale, adică să slujească valorilor fundamentale ale umanităţii, bine, frumos, adevăr, dreptate, şi nu unor structuri psiholingvistice bazate pe stereotipii şi prejudecăţi.

În acest sens este nevoie ca simbioza dintre cultura laică şi cea religioasă să devină temelia formării morale şi culturale a personalităţii tânărului. Atât timp cât educaţia are în vedere o formare cognitivă şi ştiinţifică şi o ignorare a dimensiunii spirituale, tânărul va trăi sentimentul unei neîmpliniri sufleteşti, al unei nevoi înscrise în adâncurile sale din creaţia sa. Considerăm oportună o valorizare intrinsecă a tradiţiei, a moştenirii culturale. Crearea unui mediu de adaptare a copilului la tradiţia culturală şi spirituală a comunităţii în care s‑a născut şi a crescut reprezintă un model educaţional autentic, generator de identitate, dar şi de alteritate sănătoasă.

Integrarea tânărului în spaţiul tradiţiei şi spiritualităţii presupune o achiziţie de valori, sentimente, convingeri care odată internalizate vor rodi, vor fi transmise nu atât sub formă istorică, cât mai ales sub forma trăirii spirituale.

Noul model educaţional are în vedere o abordare dinamică a tradiţiei sub forma ei vie. Copilul va intra în contact nu numai cu informaţiile didactice asupra trecutului, ci cu sentimentul de continuitate a valorilor comune, de înţelegere a unui mod de viaţă a părinţilor sau a generaţiilor care i‑au premers. Un astfel de exerciţiu educaţional va oferi ocazia tânărului să se cunoască pe sine mult mai bine, să‑şi conştientizeze anumite comportamente sau moduri de interpretare a realităţii.

Prin educaţie copilul va avea conştiinţa identităţii culturale a comunităţii, să se simtă moştenitor al acestui tezaur predat de părinţii săi.

Omul este singura fiinţă din univers care are conştiinţa nevoii de educaţie, unde educaţia exprimă gândul că omul este ceea ce devine şi devine ceea ce este, mai concret, prin educaţie sunt activate potenţialităţile umane, iar pe de altă parte, omul este conştient de raţiunea valorilor fiinţei umane create de Dumnezeu.