Războiul rece, din nou un subiect fierbinte

În 1962, în plin Război rece, un om a ieşit pentru prima dată în spaţiu. Era vorba de Yuri Gagarin, ştim cu toţii. Dacă jos, mai marii planetei, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, nu conteneau cu testele nucleare, iar înarmarea tindea către cote absurde, de acolo, de sus, de unde nu se mai zăreau graniţe teritoriale ori ideologice, Yuri Gagarin a privit către Pământul pe care colcăiau atâtea orgolii şi nu s-a putut abţine să exclame: „Pământul e albastru! Ce minunăţie! E uimitor!“. (Obraznica frază „Am ajuns în cer, dar nu L-am văzut pe Dumnezeu“ nu a fost rostită de el, ci de şeful URSS de la cea vreme, Nikita Hruşciov.)

 

Gagarin, ortodox botezat, probabil că a simţit în acele clipe acelaşi cutremur ca şi psalmistul care, fără să aibă şansa cosmonautului rus, exclamase cu 3 milenii înainte: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!“ (Ps. 103, 25). Yuri Gagarin, în acel 12 aprilie 1962, a trăit ceva din sentimentul pustnicilor care, deşi retraşi din societate, înţeleg societatea uneori chiar mai bine decât cei care o cârmuiesc şi au impresia că ştiu perfect încotro trebuie să o îndrepte.

 

 

De câteva săptămâni, odată cu escaladarea conflictului din Caucaz, până acum mocnit, a fost reintrodusă în discursul politic de la nivel înalt îndârjirea din timpul Războiului rece - fie din nostalgie, fie din criză de alte idei -, ajungându-se în subtext la insinuări despre ameninţarea unui nou război total. De parcă ar mai exista astăzi cineva - mai ales dintre factorii de decizie - care să nu ştie că efectivele militare nucleare, existente la nivel mondial, sunt capabile să şteargă orice formă de viaţă de pe planeta noastră. Fără să mai vorbim de alte tehnologii dezvoltate între timp, nefăcute publice, poate la fel, dacă nu şi mai distructive decât focoasele nucleare.

 

 

În ultima perioadă, analişti politici din întreaga lume s-au întrecut în a construi scenarii de tot felul, care să scoată la iveală motivul nedeclarat al conflictului din Osetia de Sud. Unul dintre acestea era cel al cursei pentru controlul resurselor energetice. Dar oare nu e vorba de aceleaşi resurse despre care tot ni se spune că se vor epuiza în maximum 50 de ani?

 

 

Devine din ce în ce mai clar că viitorul omenirii, în ciuda uimitorului progres tehnologic şi al formidabilului avans al cunoaşterii, nu e scutit de ameninţări, iar cele mai mari ar putea fi provocate tot de om. Faptul că în secolul al XXI-lea, la numai 62 de ani de la conflagraţia care a devastat lumea şi a secerat peste 50 de milioane de vieţi, mai marii lumii îşi permit, iresponsabil, să fluture din nou cartea încleştării totale, e un semn clar că nu suntem atât de îndepărtaţi de barbarie, pe cât am fi fost tentaţi să credem.

 

 

Arnold J. Toynbee (1889-1975), un reputat istoric britanic, cunoscut mai ales pentru monumentala sa operă în 12 volume, în care analizează naşterea şi dispariţia marilor civilizaţii ale lumii, susţinea că instituţia războiului violent va trebui să dispară, supraînarmarea (culmea!) şi „contractarea“ distanţelor - datorită tehnologiei informaţiei - fiind două dintre motive. Din perspectivă creştină, dacă luăm în calcul numai faptul că Biserica, de când există, se roagă la fiecare slujbă „pentru pacea a toată lumea“, iar când rostim Rugăciunea Domnească cerem, de fiecare dată, „vie împărăţia Ta“, „profeţia“ lui Toynbee pare inevitabilă.

 

 

Suntem obişnuiţi să credem că pacea este consecinţa tratatelor şi înţelegerilor dintre cei puternici, dar să nu uităm că cea mai temeinică pace este cea care decurge din iubirea de semeni, pe care noi, creştinii, o avem ca poruncă şi moştenire de la Hristos.