Războiul sau ”Europa, trezește te!”
Un titlu m‑a atras în mod deosebit la Festivalul Național de Teatru de anul acesta, festival care a împlinit în 2015 un sfert de veac de existență. Este vorba de ”Războiul”, în direcția de scenă a lui Vladimir Pankov, la care m‑a atras atât anvergura internațională, unicitatea reprezentării spectacolului în România, dar mai ales actualitatea temei.
Spectacolul a avut premiera mondială pe 9 august 2014 la Festivalul de la Edinburg și a fost realizat din inițiativa festivalurilor internaționale de teatru ”Cehov” și a celui din Edinburgh, care l‑au și produs. Vladimir Pankov este considerat unul dintre cei mai interesanți și novatori regizori de teatru din Rusia, apreciat pe plan internațional pentru noua tehnică teatrală brevetată de acesta, de inserție creativă a sunetului în dinamica spectacolului, numită de el soundrama.
Prin 2012, directorii celor două mari festivaluri i‑au propus tânărului regizor, actor și compozitor rus să pună în scenă o piesă dedicată împlinirii în 2014 a 100 de ani de la începutul Primului Război Mondial. Subiectul este practic inexistent pe afișele teatrale din Rusia contemporană, mult mai interesate (ca și cinematograful, literatura și discursul public) de cel de‑al Doilea Război Mondial. Abia de vreun an și ceva subiectul Primului Război Mondial, prohibit în perioada sovietică, începe să revină în actualitate în Rusia. Acesta constituie valul de interes din partea publicului, dar și barajul de dificultate pe care îl are de înfruntat tânărul regizor.
O capcană pe care acesta a dorit să o evite - după cum mărturisește pentru The Guardian /8 august 2014 - a fost confruntarea aceleiași realități din unghiuri istoriografice tradițional opuse (rusesc și britanic), care ar fi putut compromite receptarea spectacolului într‑o țară sau în cealaltă. Situația era cu atât mai delicată, cu cât proiectul în cadrul căruia spectacolul a fost demarat - ”Anul culturii ruso‑britanice”, cum fusese declarat 2014 - a fost abandonat de Londra din motive politice de ultimă oră, după cum titrează același cotidian. De aceea, opțiunea dramaturgică nu a fost de căutare a adevărului istoric în detalii concrete - susține regizorul -, ci demascarea războiului, ca dezastru global și factor de distrugere și suferință. Această abordare unanim acceptabilă se preta, pe de altă parte, unei flexibile plasticizări teatrale în tehnica preferată a regizorului, axată nu pe conflict de personaje, narațiune și studiu psihologic, ci pe spectacol de sunet și lumină, expresivitate scenografică și personaj colectiv.
Libretul spectacolului, întocmit de Irina Liciaghina, este un colaj din ”Iliada” lui Homer și două texte memorialistice moderne, unul rusesc și unul britanic, despre Primul Război Mondial: ”Notele unui cavalerist” de Nikolai Gumilev și ”Moartea eroului” de Richard Aldington. În această triplă orchestrație și pornind de la premisa că ”toate războaiele sunt la fel”, regizorul descrie file din prima conflagrație mondială și din războiul troian, pentru a realiza un portret al războaielor din toate timpurile.
Acțiunea spectacolului debutează într‑un salon monden din luxosul Paris antebelic, în care ”lumea bună” - scriitori, artiști, jurnaliști și poeți vizionari, îmbrăcați în costume aristocratice dominate de alb și dantele - discută în jurul unui pian majestuos despre artă și viitorul omenirii. Atmosfera (compusă de regizorul artistic Maxim Obrezkov și de designerul de lumini Nikolai Surkov) se schimbă radical la aflarea veștii războiului din Rusia - costumele și scenografia devin dominate de negru -, moment din care piesa urmărește patru personaje din grupul petrecerii - un pacifist ajuns în prima linie a frontului, un înfocat apologet al războiului, confruntat cu atrocitatea acestuia și doi participanți pasivi: un tată bătrân care își așteaptă fiul plecat pe front și o tânără soție, care își jelește soțul ucis în lupte. Fiecare personaj‑reper aduce cu sine fragmentele sale de acțiune, animate de personaje secundare și figuranți, care interferează sincron pe scenă.
Textele sunt recitate în original: avem un tulburător melanj de greacă veche, rusă și engleză, dominate de ritmul homeric (cânturile Iliadei, anunțate cu voce tare, instituindu‑se și ca acte dramatice declarate ale spectacolului). Muzica de jazz, acordurile de bas și soprană și tânguitoarele cântece populare rusești (compuse de Artem Kim și combinate de Serghei Rodiukov) leagă împreună acest recital polifonic în decupaje cubiste (cubismul este chiar invocat pe scenă), care trimite la actualitatea și veșnicia războiului. Singurul moment concret evocat este coșmarul primului atac cu arme chimice din istorie, produs de armata germană în 1915.
Impresionantă este la Vladimir Pankov opulența spectacolului audiovizual - pianuri masive suspendate în aer, alături de soprane și tenori în costume scrobite, agățați de frânghii, cântând sincopat din văzduh jelaniile și osanalele morții, printre aburii de sânge și funingine ai războiului. Reflectoare puternice baleiază neliniștitor, în angulații abrupt‑diagonale, alb‑negrul imaculat și roșul sângeriu al costumelor, conturate în obscuritatea scenei. Un masiv candelabru de cristal, rămășiță a pașnicei serate artistice din prima scenă - imagine‑leitmotiv a Europei aristocratice de odinioară -, însoțește acțiunea, dramatic și halucinant, pe toată desfășurarea ei, alăturându‑se contrastiv grupurilor de soldați cu măști de gaze și întregii degringolade a distrugerii.
Spectacolul nu este, dar mimează o psihodramă (termenul este invocat chiar pe scenă) și este ceea ce se cheamă o mare montare. Dar mai mult decât atât, este un strigăt produs în ceasul al 12‑lea (căci cele de până acum, rostite vreme pe peste un veac, au fost zadarnice), un strigăt de deșteptare adresat unei Europe năucite de somnul prea lung, care și‑a pierdut reperele în fața unei realități ce o depășește. ”Europa, trezește‑te!” este strigătul tânărului regizor rus și se pare că măcar acum scenele lumii - fie și cele teatrale, fără praf de pușcă și bombe în recuzită - l‑au înțeles.