„Doamne, cine este asemenea Ție între dumnezei?”

Ajunși la Rafidim, în peninsula Sinai, după ieșirea din Egipt, fiii lui Israel constată cu deznădejde că nu pot găsi apă aici, motiv pentru care se ceartă cu Moise și îl acuză pe el și, indirect, pe Dumnezeu, că i-a adus în pustie ca să moară. Nu este prima și nici ultima oară când poporul recent eliberat de Dumnezeu din sclavia egipteană se arată nerecunoscător față de binefăcătorii săi și se răzvrătește în mod fățiș. Cu alte cuvinte, poporul Israel Îl acuză în mod repetat pe Dumnezeu, în ultimă instanță, că nu Își respectă promisiunea de a-l conduce „în pământul unde curge miere și lapte”, ci îl eliberea­ză din Egipt doar pentru a muri în pustie (de foame, de sete sau de sabie). Citind paginile Vechiului Testament, devine evident că acu­zațiile aduse de popor lui Moise și lui Dumnezeu sunt mai mult decât nefondate, sunt nedrepte. Cum răspunde însă Dumnezeu acestor acuzații nedrepte? Răspunde distrugând oastea egipteană care amenința poporul (Ieșirea 14), îndulcind apa amară, nepotabilă, de la Mara (Ieșirea 15), hrănind poporul cu mană și cu carne (Ieșirea 16) și făcând să izvorască, la Rafidim, apă din stânca pe care El Însuși stătea, prin toiagul lui Moise (Ieșirea 17).

Dumnezeul care a creat întreg universul și tot ceea ce există, inclusiv pe acești oameni nerecunoscători, răspunde acuzațiilor lor nedrepte cu smerenie: nu îi pedep­sește, ci le oferă din nou și din nou ceea ce oamenii lipsiți de credință insistă că le lipsește, bine știind că recunoștința lor de moment este cel mult limitată și trecătoare.

Obișnuiți cu limbajul biblic și liturgic al Bisericii, trecem mult prea ușor peste faptul că Dumnezeul omnipotent, Creatorul cerului și al pământului, este smerit și iubitor de oameni. Ni se pare un lucru absolut firesc. O astfel de idee, însă, nici că putea fi mai fantastică pentru majoritatea oamenilor care au trăit vreodată, pentru păgâni, cei care nu L-au cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu. Zeii păgânilor, pe care Sfânta Scriptură îi înțelege a fi demoni, îngeri căzuți (Deuteronom 32; Psalmii 81 și 95; Daniel 10; 1 Corinteni 10), nu dau vreodată dovadă de smerenie sau modestie. În lumea antică, ideea ca un zeu păgân să dea dovadă de cea mai mică formă de smerenie era pură ficțiune. Dimpotrivă, dumnezeii păgânilor sunt incredibil de narcisiști, de invidioși și de mândri, după cum constatăm din nenumăratele mituri ale popoarelor antice. Indiferent despre ce religie vorbim, zeii păgâni își poartă ranchiună și se află constant în conflict, căutând să se saboteze și să se răstoarne reciproc. Spre exemplu, războiul troian este provocat chiar de invidia și disputa dintre zeițele Atena, Afrodita și Hera cu privire la care din ele este cea mai frumoasă. Deși animațiile Disney îl prezintă ca pe un conducător luminat și un soț devotat, Zeus este în realitate, potrivit miturilor grecești, un violator în serie. În Ciclul lui Baal, soția (care îi este și soră) protagonistului „mijlocește” la tatăl lor pentru a-i construi un palat zeului fenician. În caz contrar, își amenință părintele că îi va zdrobi capul, înro­șindu-i „părul cel alb și barba cea sură”. Ei sunt zeii cărora popoarele antice li se închinau. Ei reprezintă modelele de viață ale oamenilor de odinioară. Expresia „toate religiile sunt la fel”, folosită de omul modern în necunoștință de cauză, nu a fost nicicând mai departe de adevăr.

Nici la nivel social smerenia nu era considerată o virtute. Trăind într-o lume cu profunde rădăcini creștine, este greu de crezut că a nu da dovadă de modestie în rela­ția cu ceilalți era cândva un fapt lăudabil. Aristotel însuși afirma că virtutea mărinimiei, care era dezirabilă, se afla la mijlocul a două extreme, considerate a fi de­fecte: atât mândria sau aro­gan­ța, cât și smerenia sau modestia. În societatea antică, a fi smerit, a renunța la propriile merite, era o dovadă de slăbiciune, un defect aspru criticat de cei din jur.

În consecință, ideea că există un singur Dumnezeu Atotputernic care a creat toate făpturile cerești și pământești, că este un Dumnezeu smerit și iubitor, că din smerenia Sa a binevoit a deveni om pentru a ne mântui și că a acceptat, om fiind, să trăiască o viață modestă și să moară pe cruce, într-o manieră nedreaptă, înjositoare și chinuitoare, este pe bună dreptate, potrivit Sfântului Apostol Pavel, „sminteală pentru iudei și nebunie pentru neamuri” (1 Corinteni 1, 23), adică neamurile păgâne. Dată fiind mentalitatea omului antic, cei mai mulți păgâni și-ar fi pierdut interesul pentru religia Dumnezeului lui Israel cu mult înainte de finalul acestei scurte expuneri. Omului antic îi era cunoscut principiul potrivit căruia „devii ceea ce slujești”. De aceea, păgânii se închinau zeităților care întruchipau calități și valori la care ei înșiși tânjeau: putere, frumusețe, bogăție, senzualitate sau glorie. Nici vorbă de modestie sau smerenie.

Smerenia Adevăratului Dumnezeu nu se arată, însă, doar în viața și lucrarea Fiului Său devenit Om, ci este vizibilă pe tot parcursul Sfintei Scripturi. Citind paginile Vechiului Testament, constatăm dis­crepanțe majore între comportamentul Creatorului cerului și pământului și dumnezeii păgânilor. În timp ce aceștia din urmă sunt asociați cu regi, împă­rați și alte personalități mărețe, Domnul alege să fie Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov. Obiectiv vorbind, cei trei mari patriarhi au fost, în vremea lor, simpli nomazi sosiți în Canaan de la capătul lumii, din Mesopotamia. Mai târziu, când Moise îi cere faraonului eliberarea poporului israelit pentru a-I sluji Domnului, regele Egiptului nu este impresionat de porunca Dumnezeului unui grup de sclavi, socotind că dacă israeliții sunt robii egiptenilor, Dumnezeul lui Israel este inferior zeilor Egiptului. Domnul a ales să fie Dumnezeul poporului Israel, al cărui rol soteriologic îl cunoaștem. Cu toate acestea, la scară istorică și ca entitate politică, Israelul a fost un regat neînsemnat, scindat după numai un secol de existență și dispărut la scurtă vreme după. În ciuda acestui fapt, Creatorul cerului și al pământului binevoiește să fie Dumnezeul acestui popor aproape nesemnificativ, să îl binecuvânteze și să ierte răzvrătirea și nerecunoștința israe­liților din nou și din nou. El nu este un dumnezeu asociat regilor și puternicilor vremii, ci este „Părintele orfanilor și Apărătorul văduvelor” (Psalmul 67), al categoriilor defavorizate, cum am spune astăzi. Un Dumnezeu al celor oropsiți nu era, în mentalul neamurilor păgâne, demn de închinare.

Pe parcursul istoriei vechi-testamentare, există un tipar al smereniei lui Dumnezeu Care se pogoară mult sub demnitatea Sa inefabilă pentru a-i binecuvânta și mântui pe oameni. Cunoscând acest tipar și întâlnindu-L pe Iisus Hristos, văzând viața pe care a trăit-o și moartea pe care a îndurat-o, lucrurile capătă deodată sens și identitatea Învățătorului din Nazaret ca Fiul lui Dumnezeu întrupat devine evidentă. Prin viața și moartea Sa, Iisus Hristos Îl întruchipează într-un mod unic și profund pe Dumnezeul lui Israel. Atunci când Mântuitorul spune, în repetate rânduri, că „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși și să fie răstignit, iar a treia zi să învieze”, El nu citează vreun verset din Vechiul Testament care profețește întocmai acest eveniment, ci face trimitere la tiparul smereniei dumnezeiești întâlnit pe tot parcursul Sfintei Scripturi. Faptul că numeroși iudei așteptau un Mesia războinic, care să înlăture stăpânirea romană prin violență, denotă din partea lor o lipsă de familiaritate cu Scripturile Vechiului Testament care vorbesc, în mod repetat, despre un Dumnezeu smerit și iubitor de oameni. Acest Dumnezeu a binevoit să moară pe cruce pentru a-și elibera făpturile nu de sub jugul unei ocupații politice și militare, ci de sub puterea morții, păcatului și demonilor.