Postul şi pocăinţa ne duc la bucuria Învierii

Postul Sfintelor Paşti în care ne aflăm este un timp al ascezei şi al pocăinţei. Acum suntem pe drumul pocăinţei pe care îl unim cu postirea noastră pentru a ajunge în Săptămâna Mare, când vom fi alături de Hristos în Sfintele şi Mântuitoarele Sale Pătimiri pentru răscumpărarea noastră din păcatul strămoşesc. Scopul urcuşului duhovnicesc pe care-l parcurgem acum prin post şi pocăinţă este să ajungem pregătiţi sufleteşte şi trupeşte la marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune că „Postul este începutul pocăinţei”. Lucru afirmat şi de imnurile Triodului, cartea de cult a perioadei liturgice în care ne aflăm, ce leagă postul şi pocăinţa. Astfel, postul este văzut ca „vremea pocăinţei” sau ca „maica curăţiei”, ce este „vestitoarea pocăinţei”. Unind postul cu pocăinţa vom ajunge la „postul cel curat”, care este „depărtarea de păcate, înstrăinarea de patimi, dragostea cea către Dumnezeu, nevoinţa spre rugăciune, lacrimile cu umilinţă şi îngrijirea de săraci”.

Tot Triodul ne învaţă ca „postul cel duhovnicesc să-l postim fugind de smintelile păcatului, iertând fraţilor noştri datoriile, ca şi nouă să ni se ierte greşelile noastre”, pentru a putea cânta: „să se îndrepteze rugăciunea noastră ca tămâia îna­intea Ta, Doamne”. Postul este vremea pocăinţei şi ceasul rugăciunii, când oprim patimile prin asceză şi mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei.

Postul

Suntem în a doua partea a Postului Mare, când noi creştinii ortodocşi urmăm exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Care a postit 40 de zile înainte de a ne vesti Evanghelia Sa. Şi facem acest lucru în vederea pregătirii noastre pentru Săptămâna Mare a Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului.

Acest post este un timp de înfrânare trupească şi sufletească. Prin înfrânare înţelegem îndepărtarea de îmbuibarea trupească şi ferirea sufletului de patimi, păcate şi ispite ce vin din risipirea noastră în lucruri nefolositoare pentru mântuire. Ispita risipirii ne face să uităm de rugăciune, lucru esenţial în desăvârşirea duhovnicească din vremea postului.

Din experienţa ascetică a Părinţilor duhovniceşti ştim că postul este un mijloc de desăvârşire, de smerire, de tăiere a voii proprii, de anihilare a poftelor trupeşti şi întărire duhovnicească, pentru că el este un semn al ostenelei noastre ascetice pentru a ajunge la mântuire.

Prin post ne întărim sănătatea trupească şi alături de pocăinţă ne vindecăm de suferinţele sufleteşti. Biserica ne îndeamnă să postim pentru că astfel Îl slăvim pe Dumnezeu. Facem acest lucru pentru că, renunţând de bunăvoie la anumite mâncăruri şi plăceri lumeşti, ne facem timp pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Folosul cel mai mare al postului îl reprezintă transpunerea noastră în starea paradisiacă a primilor oameni în Rai şi o pregustare a bucuriei Împărăţiei cerurilor pentru care ne pregătim întreaga noastră viaţă. Postul este întoarcerea omului la starea lui firească de cetăţean al Raiului.

O latură fundamentală a postului este cea duhovnicească. Dacă postul nu este duhovnicesc, atunci este doar o simplă cură alimentară. Postirea duhovnicească ne desăvârşeşte şi ne duce la scopul esenţial al postului, şi anume la întâlnirea cu Hristos înviat, Care ne dăruieşte mântuirea şi viaţa veşnică.

Postul duhovnicesc este postul adevărat, pentru că împleteşte nevoinţa trupească cu desăvârşirea sufletească. Păzirea minţii de gânduri necurate este esenţială în dobândirea postirii duhovniceşti. Astfel putem să trece de la postul trupesc la cel duhovnicesc. Când nu ne ferim de gândurile rele, rămânem doar la o postire trupească.

Pentru a ajunge la postul duhovnicesc, trebuie să însoţim postirea noastră cu îndepărtarea de păcate, mai ales de ura faţă de semeni, de certuri cu aceştia şi de defăimarea aproapelui; la care se adaugă lepădarea de slava deşartă, care izvorăşte din mândrie şi duce la o postire fariseică, adică făţarnică, ipocrită, doar de ochii lumii.

Când ne angajăm pe calea postirii curate, este foarte important să o facem practicând toate virtuţile creştine, implicând în egală măsură şi sufletul, şi trupul, adică să postim cu toată fiinţa noastră întru desăvârşire duhovnicească.

Pocăinţa

Păcatul este aducător de moarte, mai întâi cea spirituală, urmată de cea trupească. Pocăinţa înseamnă înviere din moartea adusă de păcat şi deschiderea drumului către mântuire şi viaţa veşnică.

Timpul duhovnicesc al Postului Mare, în care ne aflăm, este vremea întoarcerii noastre din lumea păcatului prin Taina Spovedaniei, care ne duce unită cu postul la bucuria edenică adusă neamului omenesc de Învierea lui Hristos.

Omul prin pocăinţă se întoarce la Dumnezeu din ţara îndepărtată a păcatului şi este primit în casa iertării, Biserica, spaţiul mântuirii prin care dobândim Împărăţia cerurilor.

În timpul Postului Mare, nevoia noastră de pocăinţă se intensifică prin modele ce ne sunt aşezate îna­inte de imnografia Triodului. Acum trebuie să intensificăm pocăinţa noastră şi să ne spovedim mai des, pentru a putea să ne bucurăm de întâlnirea cu Hristos Euharistic prin Taina Sfintei Împărtăşanii.

Creştinul este îndemnat la pocăinţă, iar aceasta îi stă la îndemână prin Taina Sfintei Spovedanii, în care Dumnezeu ne iartă păcatele prin preotul duhovnic, în faţa căruia ne mărturisim greşelile. Mărturisirea trebuie să fie completă, pentru a ne vindeca de patimi şi a primi iertarea păcatelor.

Taina Spovedaniei este numită şi a pocăinţei, deoarece cel care se mărturiseşte trebuie să aibă smerenie şi părere de rău pentru păcatele săvârşite şi dorinţa de a nu le mai repeta. Recunoaşterea păcatelor în Taina Mărturisirii aduce vindecare sufletească celui ce primeşte iertare de la preotul duhovnic.

Biserica ne îndeamnă să împletim postul cu pocăința. Ea ne așteaptă să venim la scaunul de spovedanie și să ne mărturisim păcatele.

Prin Taina Spovedaniei, creştinul primeşte chipul pocăinţei, i se iartă păcatele, se împacă şi se uneşte cu Biserica, de care s-a îndepărtat prin păcat. Roadele pocăinţei sunt virtuţi prin care urcăm pe scara desăvârşirii creştine.

Postul, unit cu pocăinţa, ne duce către Jertfa şi Învierea lui Hristos prin care am fost mântuţi şi am primit viaţa veşnică.