Raze de speranţă peste obsesia sfârşitului

Dezamăgit şi plictisit de propria existenţă, debusolat spiritual şi psihic, terorizat de frica întreţinută de unii sau de alţii, omul contemporan simte nevoia acută a unei schimbări majore. În acest context, nu este de mirare că diverse mişcări care prezic sfârşitul lumii sau, cel puţin, al civilizaţiei actuale au găsit numeroşi adepţi, în ciuda absurdităţii lor. După agitaţia generată de anul 2000, ne confruntăm anul acesta cu o nouă psihoză colectivă legată de data de 21 decembrie 2012. Sfârşitul unui ciclu al calendarului mayaşilor, schimbarea polilor magnetici ai pământului sau impactul unui meteorit, precum şi alte evenimente catastrofale, sunt tot atâtea speranţe ale omului de schimbare a traiectoriei unei civilizaţii în care nu se mai regăseşte. Dintr-odată, existenţa omului are un sens: pregătirea pentru acest eveniment major. Profitorii nu au întârziat să apară: adăposturi subterane private pentru sfârşitul lumii, provizii speciale cu termen de valabilitate extins, arme şi echipamente de supravieţuire. Greşit interpretate în sens paranoic, toate aceste eforturi nu sunt decât semnele unei căutări asidue a omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi este forţat să trăiască o viaţă adesea nedemnă, în totală opoziţie faţă de scopul pentru care a fost creat: de a fi oglinda înţelegătoare a puterii şi măreţiei Creatorului său, el însuşi creator de valori. Destinat spre a fi stăpânul Universului creat, în numele Tatălui său ceresc, omul ajunge să tremure de frica unui meteorit sau a unor schimbări climatice. Din fiinţă care ar fi trebuit să determine creaţia întreagă, omul ajunge să fie determinat de ea. Chemat către cer, se îngroapă plin de teamă în adăposturi subterane.

Pentru noi, creştinii, sfârşitul lumii nu este însă altceva decât sfârşitul răului în lume, aşa cum ne-a descoperit Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Cartea Apocalipsei, în special, atestă cu putere că în orice moment al istoriei umane, chiar atunci când oamenii îşi pierd speranţa, Dumnezeu este prezent. Apocalipsa Sfântului Ioan este, pentru noi, o promisiune şi o chemare în acelaşi timp. Este promisiunea că, indiferent de activitatea subversivă de pe pământ, desfăşurată de potrivnicii lui Dumnezeu, cei care-L iubesc şi cred în El vor sta împreună cu Mielul pe Tronul Lui. În acelaşi timp, această promisiune este şi o chemare, de a participa la Liturghia cosmică încă de pe pământ. Liturghia Bisericii luptătoare nu este decât o altă formă a Liturghiei Mielului, realizată permanent de Biserica învingătoare în jurul Tronului ceresc. A doua venire a Mântuitorului întru slavă este aşteptată cu bucurie şi nerăbdare de credincioşi, fapt exprimat şi prin penultima frază din cartea Apocalipsei: "Vino, Doamne Iisuse!". Ce se poate face ca omul contemporan să-L regăsească pe Creatorul său şi să se regăsească astfel pe sine? Cum poate omul să se vindece de frica în care cei care îl exploatează îl menţin, ei înşişi fiind victime ale fricii? Acum, în zilele premergătoare Naşterii Domnului, aceasta trebuie să cerem înainte de toate, ca Pruncul să se nască tainic şi întru noi, să redevenim prin El şi noi fii ai Celui Preaînalt şi să facem cunoscute iubirea şi purtarea Lui de grijă tuturor celor rătăciţi, deznădăjduiţi şi împovăraţi. Să fim şi noi, asemenea stelei ce i-a îndrumat pe magi, călăuze luminoase către Dumnezeu.