Reclama chipului şi chipul ascuns al sfinţeniei

Viaţa creştină este viaţă de sfinţenie, Sfânt prin fire este doar Dumnezeu. Oamenii se fac sfinţi prin împărtăşire, de harul Sfântului Duh, iar sfinţii nu sunt eroi, ci robi smeriţi ai lui Dumnezeu. Sfântul nu aşază înaintea celorlalţi individualitatea sa, ci o dă uitării pentru slava lui Dumnezeu, se goleşte pe sine pentru a face loc sălăşluirii lui Dumnezeu.

 

Astăzi, în Duminica întâi după Rusalii cinstim sfinţii de pretutindeni, sfinţii înveşniciţi prin hotărâri sinodale în calendar, dar şi pe cei mulţi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi rămaşi necunoscuţi pentru noi cei de astăzi. Şi unii, şi alţii sunt modele (sau ar trebui să fie) de lepădare a vieţii prihănite şi de statornicie întru Hristos.

 

Din păcate, criza şi tulburarea vremii noastre creează contexte speciale, marcate de cele mai multe ori de o viziune profund materialistă şi raţionalistă, care dă puţină importanţă realităţii nemateriale, în care modelele de succes, brandurile care se impun sunt învăluite de obsesia eficienţei exterioare, materiale, cantitative. Toţi avem astfel în faţă două tipuri de modele, unul care se autopropune, încercând să se impună (brandul publicitar), şi unul care nu se propune niciodată pe sine, propune doar investiţia în Dumnezeu, în ascuns (chipul sfânt).

 

Chipul succesului branduit, publicitat îmbracă haina orbitoare a luminii ecranate, iar chipul sfânt se îmbracă în haina nevăzută a luminii necreate a harului. Cei care îmbrăţişează primul model se amăgesc cu convingerea că realitatea se limitează la ceea ce percep cu simţurile şi cuprind cu mintea. Mentalitatea lumii acesteia este că ceea ce faci trebuie prezentat în aşa fel încât imaginea ta în faţa celorlalţi să fie una care să te favorizeze, să fie uşor cuantificabilă, pe când, în lumea Bisericii, care propune ca modele sfinţii, materia, deşi este prezentă în toate, este folosită în cantităţi mici pentru a face evidentă prezenţa celor dumnezeieşti.

 

Cei care aleg modelul impus al reclamei de orice fel ajung să săvârşească majoritatea faptelor având în vedere felul în care imaginea lor este percepută în ochii celorlalţi. Lucrul acesta devine un automatism. Cei care privesc către chipul sfinţilor nu se opresc de la rău şi necurăţenie pentru a fi buni, pentru a împlini legi convenţionale plăcute ochilor celorlalţi, ci pentru a primi Duhul lui Dumnezeu. Sfântul este o prezenţă discretă, duhovnicească, care se mişcă în zona sufletului, dincolo de percepţiile şi explicaţiile vădite pe care le putem avea sau înţelege noi.

 

Cei din prima categorie caută soluţii în ei înşişi, în mintea lor sau a semenilor lor, pe când modelul sfinţilor ne cheamă la simplitatea sufletului, a minţii, pentru a căuta soluţii în Dumnezeu, izvorul sfinţeniei. Astfel, dacă aflăm la un sfânt înţelepciune, la altul dreptate, la altul bunătate, la altul blândeţe sau cuvioşie, îl aflăm pe Hristos Însuşi cu specificul şi armonia mădularelor trupului Său dinlăuntrul Bisericii. Imitarea sfinţilor nu are sensul copierii de modele individuale, ci al participării la trupul întreg al lui Hristos. Urmarea sfinţilor nu încape în şabloanele codurilor normelor de comportament, ci este dedicată efortului de a lepăda viaţa împătimită şi a o primi pe cea virtuoasă.

 

Toţi suntem liberi şi chemaţi să urmăm ce model vrem, dar să nu uităm totuşi că modelul suprem Hristos în vremea contemporanilor Săi nu a beneficiat de o imagine pozitivă, nici nu a exploatat instrumentele sau contextele timpului pentru a-şi crea o imagine bună în faţa celorlalţi şi nici nu s-a sfiit să se întâlnească cu cei care nu erau percepuţi pozitiv, cu vameşii, cu păcătoşii şi cu desfrânaţii. Oare de ce?