Recunoștința
Șirul de apoftegme dedicate avvei Sisoe în Patericul egiptean se încheie cu aceasta: „Avva Sisoe l-a întrebat pe un frate: Ce faci? El a răspuns: Îmi pierd timpul, părinte. Bătrânul îi zice: Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu chiar și când îmi pierd timpul”.
Raportul dintre motivele de mulțumire și recunoștință este invers decât cel pe care l-am putea bănui la o primă și rapidă privire. În general suntem tentați să credem că lucrurile bune care ni se întâmplă în viață sunt cele care determină recunoștință, că aceasta din urmă este rezultatul a ceva ce vine din afara noastră. De fapt recunoștința este o stare a inimii, o dispoziție a sufletului care aruncă în jurul ei permanent o lumină ce scoate la iveală motivele de mulțumire și de bucurie. O asemenea atitudine, încărcată cu permanentă recunoștință, este cea ilustrată de avva Sisoe aici. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă, de altfel, să fim recunoscători în toate. O asemenea atitudine cultivată constant se va dovedi, cu vremea, soluția multor altor probleme duhovnicești (nemulțumirea, invidia și alte patimi sufocante).
Bătrânul, atunci când zice că Îi mulțumește lui Dumnezeu și pentru timpul pierdut, arată că în viața duhovnicească nu există momente care să nu se petreacă în prezența lui Dumnezeu. Suntem datori cu recunoștință pentru fiecare moment al vieții noastre, nu doar pentru cele în care ne simțim „productivi” în vreun fel sau altul. Să fim recunoscători inclusiv pentru timpul pierdut, înseamnă să mulțumim lui Dumnezeu pentru viața noastră, clipa de clipă. Să devenim conștienți de marele dar al vieții pe care l-am primit.
Recunoștința care include totul, chiar și timpul pierdut, este o formă de smerenie și de acceptare a condiției umane, cu toate limitările pe care le implică. Înțelegem că nu putem mereu să trăim la nivelul ultim al chemării noastre, dar există posibilitatea de a transforma prin recunoștință cele mai banale momente. În loc să ne frământăm că am pierdut timp prețios, putem să recunoaștem și să îmbrățișăm acele momente ca fiind prilejuri de a sta în prezența lui Dumnezeu, în liniște și în pace.
Recunoștința poate să se transforme într-o rugăciune continuă. Să mulțumești lui Dumnezeu „chiar și când îmi pierd timpul” înseamnă a-ți transforma întreaga zi într-o rugăciune vie, iar acesta este un pas către dobândirea rugăciunii neîncetate.
Cuvântul avvei Sisoe mai aduce cu sine o importantă schimbare de perspectivă. Valoarea timpului nu stă în ceea ce realizăm material, intelectual ori în alt fel, ci doar în modul în care îl trăim în relație cu Dumnezeu.
Recunoștința în fața lui Dumnezeu, are, așadar, uriașul potențial de a transforma chiar înfrângerile în victorii. Aceasta este una dintre marile învățături ale avvei Sisoe.