„Redeschideţi-mi, prin împăcarea voastră, porţile Răsăritului“

Istoricul Socrate a denumit perioada controversei ariene drept „o neînţelegere petrecută noaptea, în care nici una dintre părţi nu a înţeles în mod clar motivele pentru care se ceartă cu cealaltă“. Acest aspect poate fi observat încă de la primul contact cu documentele perioadei respective, care ne prezintă un mozaic amestecat, pornind de la scrierile lui Eusebiu al Cezareei şi încheind cu diferite epistole ale participanţilor direcţi precum Arie, Alexandru al Alexandriei, Constantin cel Mare sau Atanasie al Alexandriei.

Începutul controversei ariene îşi are originea într-o discuţie ceva mai aprinsă petrecută între episcopul Alexandru al Alexandriei şi Arie, unul dintre preoţii recunoscuţi ai cetăţii la vremea respectivă. Pe scurt, Arie a afirmat în cadrul unei întruniri în care se discutau pasaje dificile din Vechiul Testament că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi că a fost un timp când Fiul nu a e­xistat, fiind precedat de Tatăl. Episcopul alexandrin a încercat să tempereze elanul lui Arie şi i-a explicat că Fiul şi Tatăl împărtăşesc aceeaşi fiinţă, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat şi a continuat să prolifereze învăţătura sa, considerând că Alexandru este ignorant în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă. Ceea ce a părut la început un simplu conflict exegetic s-a transformat în scurtă vreme într-o verit­abilă bătălie teologică şi filosofică, capitala egipteană devenind un câmp deschis de violenţe şi certuri. Arie şi-a transpus învăţătura într-o scriere dedicată publicului larg, exprimată într-un limbaj accesibil, intitulată „Thalia“ sau „Banchetul“. Episcopul Alexandru nu a avut de ales şi a convocat un sinod local în care l-a excomunicat pe acesta şi pe cei care îi proliferau învăţăturile. În pofida acestui act, care a potolit pentru un timp spiritele, conflictul a izbucnit din nou, odată ce Arie s-a întors cu susţinere din partea episcopilor din Siria şi Asia Mică, reuşind să atragă de partea sa şi ierarhi de renume ai vremii precum Eusebiu de Cezareea sau Eu­sebiu de Nicomidia. Contro­versa a apărut în anul 318, când la putere în Răsărit se afla încă Licinius şi s-a prelungit pentru decenii întregi. Să ne gândim că în timpul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, petrecut la Constantinopol în 381, la peste 60 de ani distanţă, lucrurile încă nu erau lămurite, arienii având propriile bise­rici şi comunitatea lor atră­gând suficienţi adepţi noi. Odată cu înfrângerea lui Lici­nius petrecută în anul 324, problema a ajuns pe masa de lucru a împăratului Constantin cel Mare, care s-a văzut nevoit să adreseze o scrisoare conciliatoare episcopului Alexandru şi lui Arie.

O opinie uşor depăşită

Eusebiu de Cezareea pre­zintă controversa ariană în­tr-un mod relativ fals, afirmând că toată povestea provenea doar din îngâmfarea creşti­ni­lor care erau acum ocrotiţi de puterea imperială şi că esenţa conflictului se reducea la o simplă ceartă de cuvinte şi avea ca sursă principală invi­dia şi nicidecum „dum­ne­ze­ieş­ti­le dog­me“. Părerea sa nu trebu­ie să ne surprindă pentru că el însuşi a fost un adept convins al arianismului la început. Ceea ce ne surprinde este lipsa de informare sau informarea de rea-credinţă care exista în preajma împăratului Con­stan­tin cel Mare, deoarece el însuşi dă dovadă de neştiinţă în ca­drul epistolei pe care o adre­sea­ză clerului alexandrin şi în special episcopului Ale­xan­dru şi lui Arie. Informat superficial de consilierii săi, Eu­sebiu de Ce­zareea şi Eusebiu de Nico­mi­dia, Sfântul Con­stan­tin ajun­se­se să creadă şi el că totul se reduce la o simplă ceartă exege­tică. El spune astfel: „Când tu, Alexandre, ai vrut să afli pă­rerea fiecărui prezbiter al tău cu privire la un anumit text din Scriptură (ba chiar legat de un punct cu totul lipsit de în­sem­nă­tate al ne­în­ţelegerii voastre, s.n.), tu - Arie - ai dat un răs­puns pripit care, din capul locului, bine ar fi fost dacă nici mă­car nu ţi-ar fi venit în minte; sau - de vreme ce tot îţi venise în minte - oricum bine ar fi fost să nu vorbeşti despre el. Aşa a în­colţit între voi doi discordia; adunarea s-a îm­prăş­tiat, iar preasfântul popor al credincio­şi­lor, tras fie într-o parte, fie în cealaltă, s-a des­părţit din ar­mo­nioasa întoc­mire care-l fă­cea (un singur trup)“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, în: PSB, vol. XIV, trad. Radu Ale­xan­drescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 118). Problema cea mai mare este că această optică asu­pra situaţiei nu avea cum să îm­bunătăţească lucrurile, ci, din contră, urma să nemul­ţu­­meas­că ambele tabere. Cear­ta dura deja de şase ani. Dacă ar fi fost vorba de „un punct cu totul lipsit de însemnătate“ aşa cum îl numeşte în neştiinţă de cauză împăratul Constantin cel Mare, atunci lucrurile s-ar fi rezolvat mult mai repede şi nimeni nu ar fi stăruit cu atâta ardoare să îşi impună punctul de vedere. Din păcate, pro­ble­ma era mult mai profundă, aşa cum urma să afle şi el în mod direct.

Îndemnul plin de blândeţe

Dezinformarea sa reiese şi din următorul pasaj: „De aceea se cuvine ca între voi atât întrebarea cea nechibzuită, cât şi necugetatul răspuns să-şi acorde deopotrivă iertarea. Pri­cina certei dintre voi n-a pornit de la ce era mai însemnat între poruncile cuprinse în Scriptură şi nici nu vi s-a furişat în suflet vreo nouă erezie privind slujirea lui Dumnezeu (s.n.); voi aveţi totuşi una şi aceeaşi pu­tere de judecată, astfel încât pu­teţi să vă puneţi până la ur­mă de acord“ („Viaţa lui Con­stan­­tin cel Mare“, p. 119). Eu­se­biu de Nicomidia îşi făcuse tre­a­ba foarte bine as­cun­zând îm­păratului Constan­tin exact partea esenţială a con­flictului, şi a­nume că re­pre­zen­ta o pro­ble­mă de dogmă, nu o simplă cear­tă pe cuvinte. S-a în­şelat însă atunci când a con­si­derat că va fi suficient acest avertisment epistolar pentru a pune punct unei controverse dogma­ti­ce ample. De aceea, îndemnul plin de blândeţe al lui Con­stan­tin cel Mare din finalul episto­lei sale nu avea cum să îşi gă­seas­că împlinirea: „Redaţi-mi tih­nitele zile şi nopţile ocolite de griji, ca să-mi rămână şi mie măcar cât de puţin din bucuria pe care o zămisleşte lumina cea neîntinată şi o viaţă de linişte; altminteri ar însemna să mă podidească lacrimile, să nu mă mai pot opri din plâns, iar viaţa să-mi ajungă nesuferită. Pen­tru că, dacă poporul lui Dum­nezeu - prin el înţelegând eu aici pe împreună-slujitorii mei - s-a putut dezbina drept urma­re unei pricini atât de ne­po­tri­vi­te şi păgubitoare, cum oare voi mai putea eu să-mi păstrez cumpătul pe viitor?“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 121). Sfântul Con­stan­tin cel Mare că­uta pacea şi unitatea şi era con­vins că o epistolă adresată ini­mii şi nu minţii celor aflaţi în conflict va reuşi să aducă din nou armonia acolo unde aceas­ta începuse să lipsească. Din pă­cate, urma să treacă mulţi ani înneguraţi până când cuvintele din în­che­ie­rea scrisorii sale aveau să se împlinească: „Redeschideţi-mi, aşadar, prin împăcarea voastră porţile Răsăritului, pe care mi le-aţi zăvorât prin zavistia ce a pus stăpânire pe voi! Redaţi-mi cât mai grabnic bucuria de a veni să vă văd - atât pe voi, cât şi pe celelalte neamuri - şi de a-I mulţumi Celui Atotputernic cu cuvinte plăcute auzului pentru faptul de a vă fi dat tuturor putinţa de a vă înţelege întreolaltă şi de a rămâne fiinţe libere“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 121). „Porţile Ră­să­ritului“ însă, urmau să fie zguduite de un cutremur adânc pentru mulţi ani, depăşind durata de viaţă a celui care a­dresa în mod sincer aceste cuvinte calde.