Reflecţii despre unitatea românească

Un articol de: Alexandru Zub - 04 Decembrie 2016

S‑a scris mult despre Unire ca fenomen social‑politic și se va mai scrie, fiindcă de Unirea Principatelor se leagă toată viața modernă a poporului nostru. Noile structuri sociale și de stat, întregul proces al modernizării din spațiul locuit de români nu s‑ar putea explica fără a lua în seamă acea trezire a conștiinței de sine care a pus la lucru mai întâi o pătură subțire de boieri, clerici și cărturari, pentru a cuprinde apoi masele și a deveni o forță structurantă, redutabilă, a societății românești.

S‑au definit de aceea multiple sensuri ale Unirii, adică direcții speciale de privire, niveluri diferite de antamare a fenomenului. Situându‑se, de pildă, în zona rea­lităților economice, istoricul obține astfel o anumită perspectivă a Unirii. Interesat de dinamica vieții sociale, el privește Unirea sub un alt unghi. Istoria ideilor politice aruncă asupra ei, din altă direcție, o lumină nu mai puțin edificatoare. Cultura indică și ea un sens. Sunt perspective consonante, multiplicabile, care numai împreună ar putea înlesni o analiză destul de complexă a fenomenului.

Legitimând ideea Unirii prin mo­tive ce țin de alcătuirea lumii mo­derne, așadar de o anumită ma­tu­rizare a ideilor politice, definite rațional, Kogălniceanu îi evoca toto­dată vechimea imemorială, căutându‑i rădăcinile în „noaptea tim­pu­rilor”, când nu se putea închipui su­praviețuirea individuală sau de grup fără o anume solidaritate. For­mele de solidarizare s‑au schimbat, firește, de‑a lungul vremii.

Statul nu reprezintă decât una dintre ele și nu cea mai veche. Existența continuă a acestuia, chiar dacă cu prerogative restrânse, timp de secole, pe când alte state au fost silite la dispariție tem­porară sau definitivă, a produs o formă de solidaritate și a putut constitui un suport valabil pentru alte tipuri de solidaritate. Vorbim de stat, însă lumea românească se înfățișa, la începutul organizării sale moderne, sub forma a două state extracarpatine, beneficiind de un statut aparte în sfera de influență otomană, în timp ce restul comunităților românești erau incluse în alte formațiuni statale, străine și opresive. Cele dintâi se vor uni, la capătul unei îndelungi și anevoioase pregătiri, pentru a forma, sub garanție colectivă, un stat autonom, unul ce avea să‑și dobândească de jure independența peste două decenii.

Este acel nucleu indefectibil, pe seama căruia s‑a forjat, după întâia conflagrație mondială, noua Românie, bazată pe principiul naționalităților. La matca formată în 1859 s‑au strâns atunci provinciile rămase încă șase decenii sub dominație străină. Însă deja cu un secol în urmă ideea Unirii se conturase destul de clar în conștiința românească de oriunde pentru a da loc la proiecte încă himerice și a nutri speranța împlinirii finale. Era - în pofida pluralismului statal - un izvor străvechi, care și‑a tot extins albia, ascunzându‑se uneori sub prundiș, pentru a ieși din nou la lumină, mai limpede, mai strălucitor. „Noaptea timpurilor” nu e prin urmare o simplă metaforă ocazională din epoca de vârf a mișcării unioniste, ci un mod de a sugera vechimea imemorială a acelei conștiințe etnice, pe seama căreia s‑a putut înfiripa, în pragul epocii moderne, conștiința națională cu programul politic aferent.

Cum s‑a produs acea „schimbare la față” a lumii noastre, la finele secolului al XVIII‑lea și în primele decenii din secolul următor, al naționalităților, iată o chestiune asupra căreia istoricii s‑au aplecat adesea, fără să poată da încă un răspuns mulțumitor. Căci, dacă știm câte ceva despre boieri, negustori, clerici, oameni de carte, nu s‑au putut stabili până acum, sub acest unghi, decât prea puține lucruri definitive despre „marea mută” care era țărănimea. Ce i‑a putut înfrânge scepticismul (prezent încă la un Ion Roată), ca să o facă mai activă și mai responsabilă? Ce unelte de colportaj și persuasiune au fost puse în lucru și care erau agenții „luminării”, știm încă prea puțin, de vreme ce nu existau școli sătești, iar preoțimea nu era prea învățată. Totuși, „schimbarea la față” s‑a produs, în timp, iar la abandonul vechii mentalități vor fi contribuit în bună măsură marile revolte de la 1784 și 1821. Migrațiile demografice au putut fi de asemenea un factor coagulant, alături de altele.

Ideea Unirii trebuie să fi existat și înainte, cum s‑ar deduce din textele cronicarilor, însă decisivă a fost noua atitudine produsă de mutațiile produse pe continent de Revoluția franceză și războaiele napoleoniene. Este o atitudine ce presupunea un anume raport între ideile circulante și sensibilitatea poporului român, un impact susceptibil să activeze o idee latentă și să o facă socialmente mai fecundă. Un studiu adâncit asupra mentalului colectiv ne va lămuri mai bine, desigur, asupra acelei fermentații de idei, proiecte, speranțe, care a condus la dislocarea vechilor atitudini și formarea unui habitus social modern. Realist în sensul adânc al termenului, un popor își asumă programul respectiv numai când acesta are șanse de realizare efectivă. O conjuncție fericită între programul de modernizare a societății (având în centru Unirea) și circumstanțele geopolitice din epocă a făcut ca masele să poată alcătui acel fundament, indispensabil, pentru noul regim.

Un coeficient de iluzie trebuie să bănuim la mijloc, ca în orice întreprindere umană. Căci fără acest coeficient nu se poate închipui depășirea imediatului pe linia indicată de proiect, nici păstrarea calmului civic dacă înfăptuirea se vădește sub așteptări. Kogălniceanu știa bine că simpla Unire politică nu putea satisface poporul și că ea trebuia să includă un amplu sistem de reforme. Numai în această perspectivă se poate defini programul generației de la 1859 și solidaritatea urmașilor cu idealul respectiv, până la desăvârșirea lui, pe tărâm politic, la 1918. Fiindcă și marea Unire, împlinită acum, la capătul unei ample serii istorice, deschidea o altă serie, nu mai puțin complexă, una stând sub semnul organizării științifice.

Unirea se arată astfel ca una din ideile‑forță ale istoriei noastre, idee abordabilă la diverse niveluri și în contexte mereu schimbătoare, de un interes mereu actual.