Regăsirea de sine printre străini

Într-una din cuvântările sale, părintele Marc Antoine Costa de Beauregard, slujitor la parohia de la Louveciennes, răspundea la una dintre întrebări referitoare la atitudinea pe care trebuie să o aibă un ortodox faţă de reprezentanţii altor religii sau confesiuni: „Noi, ca ortodocşi, trebuie să fim de folos tuturor oamenilor“ - implicit celor de o altă religie sau celor necredincioşi. 

 

Părintele sublinia aici ideea de slujire, care se potriveşte foarte bine mai ales vieţii din Occident, o viaţă trăită într-un context social foarte puţin duhovnicesc sau chiar deloc. În sensul de a ne deschide spre celălalt prin această slujire, de a vedea ce putem face noi, cât de puţin, la nivelul nostru, pentru a veni în ajutor altora.

 

Acest cuvânt al părintelui m-a impresionat enorm de mult pentru că îmi răspundea la multe întrebări: cum să ne situăm într-o ţară străină? Cum să ne raportăm la celălalt de lângă noi? Cum să (ne) trăim această străinătate, şi nu doar să supravieţuim într-o ţară străină?

 

Pentru mine, a trăi departe de ţară nu înseamnă doar o vieţuire la nivel fizic în alt loc geografic, ci un proces mult mai complex în care este implicată toată fiinţa noastră.

 

Exilul, fie că este voluntar sau involuntar, provoacă o durere sufletească foarte profundă, cauzată de dezrădăcinare. Partea bună este că Occidentul te face să conştientizezi şi mai mult propria ta identitate. Cu cât îi cunoaştem mai mult pe ceilalţi şi mergem spre ei, cu atât ne cunoaştem mai mult pe noi înşine.

 

În această nouă realitate departe de casă, departe de tot ce am cunoscut până acum, viaţa în Hristos şi în Biserică apare ca un lucru vital. Mulţi oameni care în ţară erau departe de Biserică, aici s-au apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât sunt nelipsiţi de la slujbe. Viaţa liturgică devine astfel un lucru esenţial pentru noi. Părintele Răzvan Ionescu, paroh al Parohiei ortodoxe româneşti de la Saint Sulpice, spunea că biserica este un loc de „supravieţuire“, acolo unde harul lui Dumnezeu, prin slujbe şi prin spovedanie, ne ajută să răzbim în această realitate care se cheamă străinătate.

 

Viaţa Bisericii ne dă acel reper spiritual indispensabil pentru a putea supravieţui într-un context cu totul nou, o realitate faţă de care tu trebuie să te reevaluezi permanent, să îţi reconfigurezi modul de viaţă, de gândire şi să îţi păstrezi propria verticalitate spre Dumnezeu.

 

Una dintre specificităţile vieţii în Occident este distanţa mare de acasă până la biserică sau între membrii unei comunităţi. Uneori, pentru a ajunge la Sfânta Liturghie, unii pot avea nevoie de câteva ore de drum cu trenul sau cu maşina. Un renumit profesor de la Institutul Saint Serge, André Lossky, vorbea despre acel parcurs pe care noi îl facem înainte de fiecare Liturghie, drumul până la biserică, un drum pe care noi îl parcurgem atât fizic, ca distanţă, cât şi sufletesc, într-un mod personal. Acesta face parte oarecum din Liturghie pentru că noi ne îndreptăm deja atenţia spre Dumnezeu prin drumul pe care îl parcurgem.

 

Spre deosebire de situaţia din ţară, distanţele dintre membrii unei parohii, de exemplu, sunt mai mari, dar în acelaşi timp şi bucuria de a fi cu ceilalţi este pe măsură. Prieteniile se formează la nivel european, distanţele dispar odată cu accesarea reţelelor de socializare, iar mulţi tineri ţin legătura prin aceste reţele pentru că este singurul mijloc de comunicare în afara anumitor evenimente care îi reunesc pe mai mulţi membri ai parohiilor.

 

Pentru a se putea întâlni şi discuta despre diferite teme duhovniceşti, se organizează de multe ori evenimente şi conferinţe prezidate de părinţi şi de episcopi. Se discută, se pun întrebări, iar uneori au loc proiecţii de film, concerte sau chiar expoziţii.

 

Unele evenimente durează o seară, iar altele se întind pe o durată de un weekend sau chiar o săptămână, cum a fost de exemplu Festivalul de Cultură şi Spiritualitate din Paris Din dragoste pentru frumos, organizat în luna mai 2013 de Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale.

 

Mulţi dintre cei prezenţi ajung de la mari distanţe pentru a se bucura împreună de aceste daruri duhovniceşti.

 

Un alt aspect al trăirii Ortodoxiei în Occident îl constituie şi deschiderea spre alte naţionalităţi: rusă, greacă, bulgară sau sârbă. Alte ţări au parohii în Occident. De aceea există o varietate de cântări liturgice care se pot auzi în diferite limbi.

 

Părintele Steinhardt afirma pe bună dreptate că Ortodoxia seduce, seduce sufletul prin frumuseţea, prin harul dumnezeiesc care se revarsă prin rugăciuni şi cântări.

 

Se întâmplă ca şi locuitorii ţării respective să fie atraşi de această bogăţie spirituală şi să vină la Ortodoxie după o căutare personală interioară. Unii dintre ei învaţă limba română sau citesc istoria românilor tocmai prin prisma acestei spiritualităţi. Tot în acest sens, pentru cei care nu înţeleg româneşte, în unele parohii, slujba se desfăşoară în româneşte, dar şi în limba ţării respective.

 

Pentru a încheia, voi aminti de un cuvânt al Înaltpreasfinţitului Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, care zicea că noi stăm pe o comoară care se numeşte Ortodoxie şi pe care am primit-o în dar, fără nici un merit, din iubirea lui Dumnezeu. Cam aşa simţim noi prezenţa lui Dumnezeu aici, ca pe un dar.