Regăsirea de sine şi bucuria devenirii
Experimentăm, în particular, tot ceea ce ni se pare a fi „necesar“ pentru noi, dar experienţa este, de fapt, un spaţiu personalizat ce ne poate conduce spre culmi de splendoare sau spre un vid al cunoaşterii searbăd şi neverosimil, asimilat cu non-cunoaşterea sau non-adevărul. Într-o astfel de conjunctură, a inadaptabilului, apare eroarea narcisistă: omul se îndeletniceşte prea mult cu sine, îşi fixează imaginea, rămânând la el însuşi, crezându-se perfect.
Cunoaşterea de sine, sinele fiind expresia conştiinţei umane adâncite, presupune o acţiune prin care se poate releva actul „conştiinţei de sine“, asumarea acţiunii: să vezi ce puteai face, în detrimentul a tot ceea ce ţi s-a oferit. Activezi pentru a-ţi vedea posibilităţile. Ispita nu ne este dată doar în scopul de a o nega; „cunoaşte-te pe tine însuţi“ vine ca o descoperire a sinelui în scopul de a deveni ceea ce eşti, de a-ţi cunoaşte limitele şi a putea face „ceva“ cu ceea ce ţi s-a dat, nu cu ceea ce ţi-ai fi dorit a avea! Are sens, prin acţiune, să vezi ce puteai face!
Dacă sensul ispitelor s-a schimbat şi orice slăbiciune este una a voinţei, viaţa religioasă ar trebui să fie revizuirea de conştiinţă de fiecare clipă a omului faţă de Dumnezeu.
Angajarea în viaţă trebuie să fie esenţială, iar nu accidentală, anume pe baza necesităţii mai adânci a omului, iar nu a unui demers arbitrar; în acest sens, regula lui Aristotel: „să ne închipuim o oaste, una pusă pe fugă în neorânduială! La un moment dat, un soldat se opreşte! În jurul lui se opresc alţi patru-cinci. Apoi, în jurul nucleului format de ei se strâng şi alţii, şi iată, «dintr-o dată», oastea întreagă, întorcând faţa către duşman, e gata să primească din nou lupta“, vine să confirme că viaţa morală a omului este între“ fiul risipitor“ şi „fratele fiului risipitor“ - ne pierdem sau ne căim.