Regina stupului mănăstiresc
Într-un timp furtunatic al prigoanei atee şi tulburării rosturilor cele vechi ale chinoviei, sălaş de rugă, lucrare şi tărâm de hodină şi creaţie pentru elitele româneşti, a venit în fruntea Mănăstirii Agapia maica Eustochia Ciucanu. Era o făptură puternică, fără să fi avut statura unui Sfarmă Piatră. Împrumutase însă ceva din tăria de stâncă a Ceahlăului, la poalele căruia văzuse lumina zilei şi copilărise. Însă sălăşluiau armonios în sufletul ei generos lumina şi mireasma pajiştilor cele mănoase ale muntelui. Ştia să se arate mândră când trebuia şi smerită totdeauna. Deprinsese bine lecţia vorbirii cu omul care-i trecea pragul ori îl întâlnea într-o împrejurare sau alta. I se dăruise această artă, pe care o sporise, de a se purta cu fiecare după cinul, felul şi firea lui. Fusese cu putinţă să se petreacă astfel pentru că maica Eustochia păstrase intactă zestrea ruralităţii originare, deşi se cărturărise şi se ridicase la înălţimea ştiutorului de carte înaltă. Cele două dimensiuni spirituale convieţuiau armonios şi se rezemau una pe cealaltă. Se cristalizase treptat ca o personalitate marcantă a monahismului românesc. S-a consacrat trup şi suflet renaşterii Agapiei şi a reuşit, sprijinită de ierarhi din cei mari, dar şi de figuri proeminente ale laicităţii, să redea strălucirea chinoviei din perioada interbelică, când Agapia devenise un fel de reşedinţă regală pentru floarea intelectualităţii româneşti, îndeosebi cea ieşeană, în frunte cu magul Ibrăileanu. În acei ani a crescut numeric obştea ca în vremurile bune. S-au temeinicit construcţii noi, au luat iar avânt meşteşugurile, precum ţesutul covoarelor.
Însă cea mai însemnată realizare a stareţei Eustochia Ciucanu a fost reînvierea atmosferei de cuib al creştinătăţii şi reflecţiei omeneşti. Oamenii cei luminaţi luau din nou drumul Agapiei, deoarece simţeau că păşesc, venind aici, pe o potecă care urca în cer. Era fructul strădaniilor neobosite ale maicii Eustochia, amfitrion cu inima deschisă. E pilduitoare în această privinţă grija cu care a vegheat ultimii ani de viaţă ai istoricului de artă I.D. Ştefănescu, ginerele lui Vlahuţă. Acest mare cunoscător al artei creştine şi-a aflat la asfinţitul vieţii căminul ideal la Agapia. A închis ochii în 1981, la 95 de ani, şi în semn de cinstire a fost prohodit în biserica mare, onoare rezervată îndeobşte doar stareţelor mănăstirii.
Prin tot ceea ce-a făptuit dăinuitor şi cu răsunet în timp şi peste timp, maica Eustochia a dobândit atributele unei figuri legendare în Biserică, dar şi în lumea din afară a acesteia. Lăsa impresia că-i o regină în stupul cel plin de mierea credinţei şi spiritualităţii de la Agapia. A avut norocul să trăiască bucuria prăbuşirii stăpânirii atee. A dovedit şi în noile împrejurări acelaşi spirit ziditor. Între făptuirile sale din aceşti aproape trei ani de libertate sunt destule care rămân ca testimonii de jertfă şi bună întemeiere. E de neuitat reîntemeierea Seminarului Monahal.
A plecat la Domnul în toamna anului 1992. Copacul cel falnic din Codrii Neamţului s-a mistuit în ceruri. Sunase chemarea plecării veşnice. O auzise şi se dusese întins spre tării cu sentimentul împlinirii rosturilor şi mulţumirea că lăsa în urmă mireasma faptelor cele alese.