Regula jurnalului

În lumea intelectualilor, forma obişnuită de revoltă împotriva ireversibilităţii vieţii este jurnalul. Singura revanşă pe care o poţi lua în faţa timpului este să-i consemnezi trecerea. Dar, dincolo de reacţia instinctivă de a compensa risipirea cronologică a vieţii, dificultatea de care te loveşti vine din felul cum îţi selectezi temele. Care este aşadar regula întocmirii unui jurnal? La prima vedere, eşti înclinat să spui că regula stă în sentimentul intim al importanţei unei întîmplări. Notezi ceea ce ţi se pare important, şi asta ajunge. Amănuntul că altuia episodul cu pricina i se poate părea insignifiant e secundar. Unic demiurg al istoriei tale afective, nu ai de dat socoteală nimănui.

Dacă aceasta ar fi reţeta psihologică a jurnalului, atunci orice caiet memorialistic ar fi o selecţie capricioasă de peripeţii alese din vanitate, din amor propriu sau din dorinţă de răzbunare postumă. În realitate, faptele pe care le notezi nu ţi le alegi tu, ci ţi se impun. Există o tiranie a întîmplărilor cotidiene căreia i se supune orice autor de jurnale. Tirania aceasta, departe de a fi o constrîngere dureroasă, se exercită în virtutea unei afinităţi ce leagă fapta consemnată de natura sufletească a diaristului. Straniu este că afinitatea în cauză memorialistul nu şi-o poate alege, ci îi este dată prin chiar trăsăturile de bază ale sensibilităţii sale. De aceea, doar amănuntele care dezvăluie o corespondenţă între structura autorului şi contextul întîmplării au dreptul să fie trecute în jurnal. Şi chiar acesta este criteriul care separă detaliul caduc de evenimentul semnificativ. Nu tot ce este efemer e perisabil, ci doar întîmplarea golită de o concordanţă interioară. Există aşadar un domeniu al lucrurilor memorabile, un tărîm al cărui miez depăşeşte pragul întîmplărilor neînsemnate. Acest prag poate fi descris astfel: nu oricui i se poate întîmpla orice. Aşa cum sunt oameni pe care nu ni-i putem închipui decît în anumite situaţii, tot aşa sunt întîmplări de care nu pot avea parte decît anumite firi. Ceea ce e totuna cu a spune că evenimentele memorabile din viaţa cuiva sunt atrase de fibra lui lăuntrică. Marele paradox este că, deşi întîmplările vieţii ascultă de temperamentul nostru, ele se desfăşoară peste voinţa noastră. Numai o superstiţie de tip vanitos ne face să credem că, prin voinţă, putem să ne alegem episoadele vieţii. În realitate, nu facem decît să reacţionăm la nişte situaţii a căror cauză nu depinde de noi, ci de parametrii epocii, de imprevizibilitatea semenilor sau de puzderia de necunoscute din jur. Sunt atît de numeroase variabilele care ne guvernează viaţa, încît a pretinde că ele ascultă docil de tresăririle noastre volitive e semn de emfază ridicolă. Voinţa nu ne-a fost dată pentru a ne hotărî destinul, ci doar pentru a face faţă unor împrejurări care vin peste noi. Nimeni nu-şi trăieşte viaţa în calitate de creator, ci doar în calitate de martor care reacţionează la ce i se întîmplă. Cine vrea să scrie un jurnal lăsînd impresia că este inspiratorul fiecărei întîmplări săvîrşeşte o trunchiere biografică. El substituie un context transpersonal cu o voinţă personală şi astfel îşi măsluieşte viaţa. Tocmai de aceea autenticitatea unui jurnal se măsoară după cît de dispus este autorul să consemneze acele fapte care, deşi le-a fost martor fără voia lui, i se potrivesc sufleteşte întru totul. Căci, dacă fiecăruia i se întîmplă după temperamentul pe care îl are, şi asta în virtutea acelei secrete legi a afinităţii biografice, atunci orice jurnal trebuie să fie expresia acestei inefabile legi. Din păcate, rareori se întîmplă ca astfel de însemnări să producă satisfacţie cititorilor, şi tocmai de aceea rostul jurnalului e autoreferenţial: îl scrii ca să-l citeşti mai tîrziu de dragul reamintirii.