Reîntoarcerea din exil

Cel mai mare praznic al Bisericii creştine este Învierea Domnului. În jurul acestuia avem toate celelalte praznice, care tind spre Înviere. Drumul până la înviere însă, din punctul oamenilor de vedere, este unul care începe odată cu izgonirea din Rai a lui Adam şi Eva. Întoarcerea în Rai nu se face însă aşa cum vedem în unele filme despre paradisuri terestre, ci prin întoarcerea în sinele nostru, regăsirea Împărăţiei dinlăuntrul nostru.

Tocmai de aceea cred că duminica de dinaintea începutului Postului Mare (numit mare atât pentru durata, 48 de zile, cât şi pentru importanţa sa) a fost supranumită "a izgonirii lui Adam din Rai". De ce doar a lui Adam? Foarte simplu: şi nu are legătură cu un oarecare misoginism antic, ci cu unitatea umanităţii, în Adam, pentru ca să putem înţelege şi unitatea umanităţii mântuite, în Hristos. Imaturitatea în cele ale credinţei, condamnată şi de Sfântul Apostol Pavel (2 Corinteni, capitolele 10-11), a dus la începutul pribegiei primilor oameni, până la regăsirea vocaţiei iniţiale, de a "semăna" cu Dumnezeu. Canonul Sfântului Andrei, arhiepiscopul Cretei, ne pune în faţa propriei noastre persoane, dar căzute din cele fireşti, în "nefirea" răuvoitoare. Pocăinţa sau schimbarea noastră începe atunci când realizăm, cu adevărat, drumul pe care ar fi bine să păşim dacă vrem să ajungem în Împărăţie. Dar fiindcă aceasta este atât de departe, după multe ziduri şi lacăte, încuiată în inima noastră, noi suntem în stare să ocolim pământul de nenumărate ori, doar-doar vom găsi uşa care nu este încuiată. A sparge zidurile sau a descuia lacătele înseamnă a începe despătimirea, lucru în totală contradicţie atât cu modul de a fi al lumii necreştine sau pseudocreştine de azi, cât şi cu tendinţa, tot mai generalizată, de viaţă "căldicică" a celor care merg la biserică. "Patima nu există!" - acesta este un slogan care ar fi nu doar pe placul necreştinilor, ci şi al celor care "caută sensul şi spiritul universal", încă fiind în biserici sau altundeva. De ce să recunoaştem că ne biruie o patimă? Pentru că doar aşa ne putem ridica şi începe drumul. Dar noi ne amăgim cu snoave de genul "paşi pe nisip", ca să nu facem nimic, că doar Hristos este Cel ce ne duce în cârcă, nu? Postul nu înseamnă "înnegrirea" vieţii (lipsa mâncării, a băuturii şi a voioşiei) şi nici judecarea aproapelui. Acest lucru reiese foarte clar din pericopele biblice, citite la Liturghia de duminică. Dar nici veselia nu este bine să semene cu "ne-simţirea". Din nou ajungem la necesitatea găsirii căii de mijloc şi întrebarea este: Cum facem aceasta? Răspunsul la această întrebare, cu ajutorul duhovnicului, bineînţeles, îl putem afla doar trecând prin post, şi nu doar prin acest post, ci prin orice post - pocăinţă, chiar şi în afara perioadelor propriu-zise de postire. Ne bucurăm de înviere nu doar atunci când aprindem o lumânare, doar pentru că aşa face toată lumea sau atunci când nu ştim ce să-i răspundem cuiva care, aprinzând de la noi lumânarea, ne zice "Hristos a Înviat!", ci atunci când am deschis uşile încuiate ale inimii noastre, atunci când înviem şi noi cu Iisus. Şi de aceea, expresia "post uşor!", amintind de "somn uşor!", este tot aşa de lipsită de sens duhovnicesc ca şi colindatul prin care doar ne accentuăm relaţiile sociale. Să ne ajute Dumnezeu să reuşim ca în acest post să ne regăsim şi să aflăm calea de mijloc, care este Hristos-jertfa!