Religia, alegere personală și responsabilitate socială
Principalele religii sunt astăzi din ce în ce mai puţin „coduri de semnificaţie”, după cum afirma sociologul francez Danièle Hervieu-Léger, impuse persoanelor de sus, şi tot mai puţin „comunităţi naturale” în care indivizii îşi moştenesc identitatea religioasă (Cf. D. Hervieu-Léger, Le pèlerin et le converti. La religion en mouvement, Paris, Flammarion, 1999). În societățile moderne, în special în Europa, identitatea religioasă devine tot mai mult o chestiune de alegere personală. Din ce în ce mai des sunt întâlnite cazuri în care persoanele fac propria alegere în ceea ce priveşte credinţa religioasă, adesea după o lungă perioadă de tatonări şi „călătorii” spirituale.
Tendinţa europenilor este aceea de a se îndepărta de modelul credinciosului practicant, în sensul că identitatea religioasă primită din copilărie în cadrul familiei şi comunităţii parohiale, acolo unde este posibil, este pusă în discuţie şi adesea înlocuită cu o altfel de identitate proprie. Danièle Hervieu-Léger vorbeşte despre două modele contemporane de credinţă în lumea modernă, şi anume: pelerinul (care urmează o cale spirituală individuală şi care implică o serie de faze) şi convertitul (care alege familia religioasă din care face parte). Aşa am putea defini individualizarea religioasă în Europa, iar această formă de religiozitate intră în contradicţie cu formele convenţionale de loialitate religioasă, în special cu cele tradiţionale, cum ar fi familia şi parohia.
Grace Davie, profesor de sociologie la Universitatea din Exeter, Anglia, vorbeşte în lucrarea sa „Religion in Britain since 1945: Believing without belonging” despre credinţa religioasă personală a europenilor (în special a britanicilor) şi despre rata scăzută a celor care frecventează bisericile, numind fenomenul „credinţă fără apartenenţă” (Cf. Grace Davie, Religion in Britain since 1945: Believing without belonging, Institute of contemporary british history, 1994). Această expresie a sociologului britanic caracterizează foarte bine stadiul secularizării în Europa. De asemenea, regretatul pr. prof. Nicolae Achimescu aminteşte în lucrarea sa „Religie, modernitate şi postmodernitate” şi de fenomenul „apartenenţă fără credinţă”, expresie care, de asemenea, arată atitudinea europenilor faţă de religie. Expresia „apartenenţă fără credinţă” aparţine sociologului francez Danièle Hervieu-Léger, care semnalează situaţiile în care cetăţeni din diverse state europene manifestă o puternică apartenenţă confesională, dar, în acelaşi timp, aceştia au o credinţă slabă şi o participare scăzută la slujbele Bisericii.
Un fenomen dramatic privitor la participarea creştinilor la slujbele Bisericii se înregistrează în Peninsula Scandinavă. Acest teritoriu raportează cel mai mic număr de credincioşi care merg la biserică. „Doar 2% dintre danezi, 5% dintre norvegieni şi 6% dintre suedezi vin cu regularitate la biserică. Doar 10% dintre norvegieni şi 12% dintre danezi nu au nici o apartenenţă confesională. Însă ţările scandinave prezintă procente ridicate privind apartenenţa la o Biserică sau comunitate religioasă, iar acest fapt le apropie de ţările catolice precum Italia, Portugalia, Austria, Spania, sau mixt-confesionale, precum Elveţia sau Germania de Vest” (Danièle Hervieu-Léger, The role of Religion in Establi-shing Social Cohesion, Central European University Press, p. 48).
Fenomenul a fost definit de către Grace Davie ca un fel de religie prin prezentare, în sensul că o minoritate activă menţine o legătură permanentă cu Biserica, cu acceptul majorităţii. Conducătorii Bisericii şi credincioşii practicanţi participă la viaţa Bisericii, reprezentându-i şi pe ceilalţi, mai puţin activi şi mai puţin sau deloc prezenţi în viaţa Bisericii (Cf. pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, Religie, modernitate şi postmodernitate, Bucureşti, Ed. Trinitas, p. 321). Situaţia este cu atât mai mult controversată cu cât danezii, care nu cred în Dumnezeu şi nu merg la biserică, totuşi continuă să plătească impozitul ce revine Bisericii Luterane „pentru că le place să vadă clădirile religioase întreţinute corespunzător” (Danièle Hervieu-Léger, The role of Religion..., p. 48).
În acest context, în care schimbările de ordin religios şi cultural sunt majore în cadrul comunităţilor europene, ne întrebăm dacă religia şi în special credinţa creştină mai sunt considerate de europenii de astăzi printre valorile fundamentale ale bătrânului continent. Danièle Hervieu-Léger vorbeşte despre „experienţa de saţietate” sau îndestulare, care este specifică societăţilor noastre şi care are implicaţii simbolice majore. Sondajele arată că experienţa de saţietate a societăţii, care nu trebuie confundată cu experienţa personală subiectivă de satisfacere a dorinţei, reprezintă o afinitate crucială a europenilor, o aspiraţie individuală şi colectivă a realizării. Într-o eră a consumului excesiv (de alimente, reclame, ştiri, internet, jocuri virtuale etc.) se constată o „teamă de lipsă”, fericirea nemaifiind ceva interior omului, adică o experiere încă de aici a Împărăţiei cerurilor, aşa cum ne propun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ci a devenit ceva cu totul exterior omului. Fericirea este astăzi etichetată ca autorealizare personală, împlinirea potenţialului, accesul personal la înţelepciune, echilibru. Asistăm aşadar la o „subiectivizare a utopiei”, un aspect specific invaziei individualismului, caracteristic societăţilor moderne.
De aici şi tragedia omului modern, care îşi are obârşia într-o raportare greşită la antropologie. Nu s-a înţeles că omul este o fiinţă naturală, dar totodată şi supranaturală. Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu, redus la forţele sale naturale, omul a devenit sclavul plăcerilor şi al dorinţelor. Asta l-a făcut pe Berdiaev să afirme: „Omul fără Dumnezeu încetează de a fi om”.