Religiozitatea filosofilor

De ce citesc oamenii cărţi de filosofie? Eu unul nu am la îndemână decât un răspuns: discursul speculativ întreţine în cititor o dispoziţie care nu se deosebeşte prea mult de sensibilitatea religioasă a credinciosului din biserică. Atât doar că, în cazul degustătorilor de filosofie, altarul şi naosul lasă locul textelor tradiţiei şi ştiinţei etimologiei. Altfel spus, cititorul e martorul unei ceremonii lexicale la care participă empatic: e ca şi cum ar lua parte la un ritual de pe urma căruia se încarcă cu o stare de spirit. El este spectatorul unei scenografii filologice al cărei principal rost este de a-i hrăni nevoia de mister. Tocmai de aceea cele mai bune cărţi filosofice sunt suficient de obscure ca, prin chiar echivocul premeditat al expresiilor, să sugereze o enigmă ce urmează să fie dezlegată în paginile lor. Amănuntul că volumul se încheie fără ca autorul să rezolve vreo enigmă nu are importanţă: important este că senzaţia de mister a fost creată.

Şi atunci ce deosebeşte un mergător la biserică de un cititor de filosofie? Faptul că al doilea nu-şi poate cultiva nevoia de mister pe cale obişnuită. Cu alte cuvinte, odăjdiile preoţilor oficiind misteriile tradiţionale nu-l mai satisfac. El vrea entităţi subtile şi, de preferinţă, nesensibile. El vrea concepte de factură abstractă, nu pereţi întunecoşi şi nici bolboroseală de strană. În rest, ritualul la care participă e curat religios: un ighemonicon tainic ale cărui subînţelesuri provoacă un veritabil fior de presimţire a "dincolo"-ului. E un lucru ştiut că, acolo unde imaginaţia e confuză, hrănindu-se din nebuloasa unor reverii, acolo sentimentele nelumeşti înfloresc de la sine. Chiar asta se întâmplă într-un tratat speculativ: etalarea cadenţată a unor odăjdii conceptuale sugerând existenţa unor misterii divine, dar nişte misterii la care nu poţi ajunge decât aşa, pe calea abstracţiunilor, etalarea aceasta iscă o reverberaţie fantasmatică ce merge mână în mână cu credinţa propriu-zisă. Ce înseamnă asta? Că jargonul filosofic are o funcţie liturgică, credinţa cititorului hrănindu-se din concepte cu aceeaşi ardoare cu care un mirean, bătând mătănii în timpul slujbei, se reculege cu evlavie. Că cititorul de filosofie este prea blazat ca să se mulţumească cu mirosul de tămâie cădelniţat în pronaos este iarăşi un lucru secundar: substratul trăirii e acelaşi, doar cauzele exterioare care o declanşează sunt altele. Rugăciunea e înlocuită cu citatul celebru, iar tainele bisericeşti lasă locul paradoxurilor pe care filosofii le cultivă ca scop în sine, după un protocol ce aminteşte de sobrietatea hieratică a preotului din altar. Filosoful slujeşte la propriu, atât doar că n-o recunoaşte. Filosoful este un preot nehirotonisit care se achită de oficiul divin sub forma incantării unor aporii speculative. Urmarea este că un gânditor creează un univers de sine stătător în care sunetul de orgă al cuvintelor rezistă prin conotaţiile sugerate (adică prin încărcătura emoţională), iar nu prin denotaţii (prin referinţa la realitate). A căuta vreo legătură între cuvintele lui şi lumea reală înseamnă să te străduieşti în van. De fapt, filosoful nici nu-şi propune asta, cum nici un preot, atunci când îşi ţine slujba, nu pretinde că vorbeşte despre realitate, ci despre Dumnezeu. Lumea unei lucrări de filosofie este autarhică: nu are nevoie de realitate pentru a exista. În schimb are nevoie de cititori care, sub efectul unui ritual de degustare conceptuală, îşi scot din latenţă sensibilitatea religioasă.