Repatrieri binemeritate

Ştiu o familie de români care trăieşte foarte bine la Barcelona, într-o casă închiriată în centrul oraşului. Împreună cu cei doi copii pleacă în fiecare an în vacanţe în Grecia, Italia şi petrec suficient de mult timp şi cu părinţii care îi aşteaptă în ţară. Trăiesc bine acolo, iar copiii şi i-au dat la şcoli bune. El este un fizician care a făcut şi în ţară cercetare serioasă, dar România nu l-a oprit să breveteze aici ceea ce mintea lui de inventator ar fi putut, ci l-a lăsat să plece. Mai ştiu o fată absolut genială, cu un talent înnăscut de a aduce bucurie celor din jur prin spontaneitatea discuţiilor, prin micile poante, cel mai adesea cu substrat adânc, o optimistă din fire, care a lăsat totul în România şi s-a dus la Londra să aibă grijă de copii şi să fie menajeră în weekenduri. La 35 de ani, după ce a făcut doi ani de literatură engleză la o facultate londoneză şi după ce a "avansat", fiind un fel de îngrijitoare la o grădiniţă, e fericită că va face încă doi ani de şcoală pentru a fi educatoare plină. Asta după ce în Bacău făcuse parte dintr-o trupă de artişti păpuşari şi abia rezista cu un salariu de mizerie. Este ea vinovată că din talentul ei nu se vor împărtăşi micuţii noştri copii care merg sâmbăta dimineaţa la teatru cu bunicile, ci nişte mici Johni şi Mary ai unei ţări care plăteşte mai bine educatoarele decât ne plătim noi profesorii universitari?

Paradoxal este că orgoliul unor astfel de oameni funcţionează numai într-un sens. Dacă la noi ar fi fost respectaţi şi plătiţi cum se cuvine, nu ar fi plecat. Dacă în altă ţară sunt plătiţi şi mai bine, deşi nu la fel cu nativii din ţara nouă, atunci tot mai bine rămân acolo. Că ne pleacă tinerii valoroşi nu pare să doară pe cineva acolo, sus, în vreo instituţie. Deocamdată, numai Biserica se îngrijeşte de aceşti tineri. Ea îi primeşte cu braţele deschise şi le spune în felul ei că sunt oricând bine-veniţi acasă. Aţi văzut vreodată ce sărbători frumoase se organizează în Duminica migranţilor la parohiile ai căror fii se întorc o dată pe an acasă? Ierarhii şi preoţii noştri le arată acestor oameni că acasă este acolo unde te rogi împreună cu ai tăi, în aceeaşi limbă. N-am auzit până acum despre vreo soluţie guvernamentală pentru ca tinerii români plecaţi din ţară să se întoarcă sau măcar să nu mai plece alţii. Am auzit însă de efortul comun al autorităţilor de la Bucureşti şi Paris care au cerut Comisiei Europene fonduri care să grăbească romii de pe malul Senei să ajungă înapoi pe malul Dâmboviţei. E vinovat sistemul, auzim, şi aşa este. Dar sistemul este făcut de oameni pentru oameni. Iar dacă doar stăm la poarta Europei cu ademeniri de genul "Veniţi înapoi, voi, romilor care deranjaţi francezii!", nu vom obţine în schimb niciodată efectul invers al exodului de creier românesc. Şi, la urma urmei, ni se repatriază cei pe care-i merităm.