„Respectăm tradițiile strămoșești și țara gazdă”
Românul din afara țării se simte de multe ori dezrădăcinat, neajutorat, părăsit și adesea senzația aceasta sufocă orice bucurie. Însă în comunitățile parohiale, în bisericile în care se întâlnesc cu tradițiile creștine strămoșești și în care își pleacă genunchii spre milostivirea lui Dumnezeu se eliberează de această povară, trăindu-și deplin credința, obiceiurile, limba și tot ceea ce constituie identitate românească. Despre activitatea misionară a preoților de peste hotarele țării am vorbit cu părintele Traian Valdman, parohul Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Milano, protopop de Lombardia 1, Italia.
Părinte protopop, ce înseamnă Biserica pentru românii ortodocși care trăiesc în diasporă, departe de pământul strămoșesc?
Pentru credincioșii noștri din Italia, ca și pentru toți cei din afara țării, Biserica înseamnă acasă. Este locul în care trăiesc credința, tradițiile, limba și tot ceea ce constituie identitatea lor. În parohie, dânșii trăiesc toate momentele semnificative ale vieții: bucuria nașterii și botezului copiilor, veselia cununiei tinerilor, pomenirea celor adormiți, însoțită de pomenile la care nu lipsesc specialitățile culinare de acasă.
În străinătate, unde toată săptămâna trăiesc printre străini și vorbesc o limbă care nu este cea maternă, parohia este familia lărgită, unde fiii neamului din spațiul mioritic se regăsesc acasă, întâlnesc persoane care vorbesc limba lui Eminescu, a lui Arghezi, a lui Mateevici și a lui Vieru; găsesc duhovnicul la care își pot deschide sufletul spre a-l ușura de greutățile vieții și ale păcatului; în parohie Îl găsesc pe Dumnezeu și astfel nu se mai simt nici singuri, nici abandonați.
Sunteți preot în Italia de 40 de ani, care sunt cele mai importante coordonate misionare de care țineți aici, în diasporă?
Preoții trebuie să știe că românul din afara țării are nostalgia paradisului copilăriei sale și să răspundă acesteia creând în biserică o atmosferă cât mai apropiată de cea de acasă: să împodobească biserica cu icoane specifice tradiției ortodoxe românești, și nu cu icoane care nu respectă indicațiile erminiei bizantine; să cultive limba vechilor cazanii și a celorlalte cărți de cult cu al său parfum liturgic; să-i încurajeze pe credincioși să se poarte cum li-i portul, neuitând costumele populare.
Românul din afara țării se simte abandonat, neajutorat, părăsit și senzația aceasta sufocă orice bucurie. Deseori unii credincioși vin la biserică înainte de deschiderea acesteia. Spun că, după o săptămână trăită printre străini, de-abia așteaptă să vină duminica spre a-și încărca bateriile sufletului cu harul necesar pentru săptămâna ce urmează.
Și nu în ultimul rând, preoții de peste hotare au datoria să cultive în sufletele parohienilor respect deplin față de poporul care le oferă ospitalitate, față de țara care pentru mulți dintre ei sau copiii lor devine a doua patrie.
Cum poate preotul insufla și cultiva dragostea față de țara adoptivă?
În primul rând, ar fi bine să-i sfătuiască să învețe limba locului, să cunoască istoria și cultura țării în care trăiesc și, când este posibil, să devină actori ai progresului social, economic și cultural. În Italia, românii, care în marea lor majoritate muncesc în mod competent și responsabil, aduc o însemnată contribuție la creșterea a ceea ce se numește produs economic intern brut. Dar ei mai contribuie și la creșterea a ceea ce eu numesc produsul intern spiritual. Italienii le încredințează româncelor ceea ce au mai de preț: copiii și persoanele în vârstă - părinți sau bunici. Și creștinele noastre, cu simplul lor exemplu de trăire duhovnicească, ajută pe mulți italieni să recupereze dimensiunea religioasă a vieții lor. Îi învață să postească, le citesc din cărțile de rugăciuni ale Bisericii lor, îi sfătuiesc să cheme preoții lor să-i spovedească și să-i împărtășească pe bătrânii și bolnavii care nu pot merge la biserică. Pe unii bolnavi îi aduc la Taina Sfântului Maslu în Biserica Ortodoxă Română, dar fără să facă prozelitism.
Este important ca și preoții noștri misionari să-i introducă pe credincioși în cultura locului, punând în evidență ceea ce aceasta are pozitiv sau conform cu credința ortodoxă. Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul ortodox român al Italiei, ca și ceilalți ierarhi din diasporă, face o operă deosebit de merituoasă când înscrie în calendarul bisericesc numele acelor sfinți din primul mileniu, adică ai Bisericii nedespărțite, care au trăit în țări occidentale. Astfel, credinciosul din diasporă nu apare ca element străin al acestor meleaguri, ci se înscrie pe linia trăirii spirituale a sfinților de pe teritoriul întinsei Italii. Mă gândesc în primul rând la Sfinții Apostoli Petru și Pavel de la Roma, la Sfântul Apostol Andrei, ale cărui moaște sunt în cripta catedralei din Amalfi, la Sfântul Ierarh Nicolae de la Bari și la Sfântul Ierarh Ambrozie, ale cărui moaște sunt venerate în cripta bazilicii de la Milano ce-i poartă numele.
Care au fost cele mai grele momente în anii de preoție în Italia?
Perioada începuturilor a fost foarte dificilă. Aceasta deoarece nu eram cunoscut, nu aveam decât minimul necesar pentru săvârșirea slujbelor și nu aveam cu cine să mă consult în situațiile inedite cu care mă confruntam, iar regimul politic din România de atunci nu avea deschiderea cuvenită față de religie.
După înființarea parohiei, aprobată de vrednicul de pomenire Patriarh Justinian pe 1 octombrie 1975, România comunistă nu a permis soției și copilului să vină în Italia decât după un an și jumătate. Cu familia am fost blocat de câteva ori în țară cu ocazia concediului. Ajungeam acasă și după prezentarea la Patriarhie, unde primeam felicitări pentru activitatea desfășurată, mergeam la Departamentul Cultelor pentru a depune pașaportul, pe care nu-l puteam ține la mine, și luam buletinul de identitate, singurul act valabil atunci pe teritoriul României. După concediu, când am mers să depun buletinul și să ridic pașaportul, mi s-a spus să mai aștept, fără nici o explicație. La insistența Patriarhului, am fost lăsat să mă întorc în parohia din Milano. Nu mai vorbesc de felul în care eram tratat la frontieră când intram în țară. Și eu, și soția eram controlați ca niște răufăcători.
Pe plan pastoral, care au fost problemele și care sunt împlinirile?
Mult timp m-am luptat cu teribila și iresponsabila practică a avorturilor. După o lungă insistență în predici asupra gravității acestui păcat prin care se atentează la cel mai mare dar pe care ni l-a dăruit Dumnezeu - VIAȚA - , numărul avorturilor s-a diminuat și astăzi a scăzut la minimum.
Dar să știți că în misiunea preotului din diasporă sunt și împliniri care ne dau forța de a continua.
Amintesc în primul rând adunarea în jurul altarului nostru a credincioșilor români din Milano și Lombardia. Prezența unei biserici pentru persoane care nu se puteau întoarce acasă din cauza situației politice era trăită ca o binecuvântare. Mă chemau pentru slujbe și creștini români din alte orașe. Îmi amintesc că primul botez l-am făcut la Genova, într-o casă, o cununie la Varese, alte botezuri la Roma și la Treviso, slujbe lunare la Milano, Torino, Florența și Veneția. Și toată această activitate cerea jertfă din partea mea, dar și din partea familiei. Pentru slujbele de la Florența, soția, doamna preoteasă Angela, mă ducea cu mașina la un tren după miezul nopții, ajungeam la gara florentină spre orele cinci și ceva și rămâneam acolo cu oamenii străzii până spre orele opt când se deschidea biserica unde urma să slujesc. Prima generație era fericită că poate trăi credința de acasă. După 1996, când am primit o biserică mai mare, `Sfânta Maria della Vittoria”, din apropierea locurilor unde Sfântul Constantin a promulgat edictul de libertate religioasă din anul 313, am împodobit-o cu iconostas și cu icoane ale sfinților români din toate regiunile istorice ale țării, pentru ca fiecare să stabilească și aici comuniunea cu sfinții de care se simțea ocrotit acasă.
În al doilea rând, este o binecuvântare înființarea primelor 35 de parohii pentru românii din Italia. Adunam creștinii dintr-o anumită localitate, începeam să slujesc pentru dânșii, îi constituiam în asociație parohială, ceream locaș de cult de la Biserica Catolică și apoi solicitam numire de preot din partea ierarhului din vremea respectivă. După sosirea preotului, care era destul de complicată de procedurile de obținere a pașaportului român și a permisului de intrare și ședere în Italia, parohia își începea activitatea de sine stătătoare. După sosirea în Italia a Preasfințitului Părinte Siluan, structura noastră, care a devenit mai întâi protopopiat și apoi vicariat al Italiei, s-a extins în toată Italia. În anul 2008, Sfântul Sinod a creat Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, care, cu cele 207 parohii, șapte mănăstiri și schituri la sfârșitul anului 2014, este cunoscută, recunoscută și apreciată.
În al treilea rând merită să amintesc că am reușit să facem mai cunoscute valorile Bisericii și ale neamului românesc pe plan bisericesc și cultural.
Cum credeți că pot face misiune creștinii ortodocși români într-o țară străină?
Credincioșii noștri pot face misiune trăind cu naturalețe credința și afirmând identitatea lor în viața de toate zilele. Să se închine cum învață Biserica Ortodoxă dintotdeauna, să explice semnificația practicilor spirituale și a slujbelor, să participe la slujbe și mai ales la Sfintele Taine numai în Biserica proprie, fără să considere că este păcat să intre și să spună Tatăl nostru în altă biserică. Este imperios necesar să cunoască valorile propriei Biserici pentru a fi în măsură să dea mărturie despre ele. Trebuie evitat și complexul inferiorității și complexul superiorității. Ca atare, polemica trebuie să dispară, ca și spiritul provincial care ne împinge să credem că cine vede viața altfel decât o vedem noi nu o vede bine. Valorile se impun de la sine. Ortodoxia nu constrânge pe nimeni să vină la ea. Mărturisește pe Hristos ca Mântuitor care dorește ca tot omul să vină la cunoștința Adevărului și să se mântuiască!