Responsabilitatea preotului de a-l face pe bolnav receptiv la Sfintele Taine
Sfinții Părinți mărturisesc în opera lor faptul că indiferența față de Sfintele Taine îl sărăcește pe om de harul lui Dumnezeu. De altfel, Sfântul Iustin Filosoful spune că este de ajuns să te împărtășești o singură dată în viață, căci, potrivit celor spuse de Sfântul Apostol Pavel, darurile lui Dumnezeu sunt nepieritoare. Însă, în realitatea duhovnicească a fiecărui suflet, este nevoie să revenim în mod constant la ele, deoarece pierdem în adâncurile ființei noastre ceea ce a fost primit la început ca o comoară. Dar, dacă nu este posibil să ne împărtășim sau să primim o anume Sfântă Taină, chiar dacă suntem pe patul de spital, putem totuși, după cum ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul, să ne cufundăm în noi înșine pentru a ne uni cu ceea ce ni s-a oferit deja și care a rămas în noi ca o comoară de neprețuit. Pentru aceste rațiuni nu trebuie să-l speriem pe bolnav spunând de exemplu: Uite, te voi împărtăși cu Sfintele Taine pentru că nu se știe dacă la noapte nu vei muri..., și totuși, de multe ori, cam așa ne adresăm în genere unui bolnav! Trebuie să îl liniștim și să-l facem treptat să conștientizeze cât de minunat ar fi pentru el dacă toate forțele lui duhovnicești s-ar uni în jurul Sfintei Taine a Euharistiei, subînțelegându-se că acest lucru nu se întâmplă de la sine, ci doar după curățirea propriei conștiințe. În cele ce urmează vă relatez un episod cu dialogul purtat de mine cu o doamnă bolnavă din căminul de bătrâni din parohie: Îmi aduc aminte de o femeie pe care am asistat-o în postul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Era pe moarte și mi-a cerut să o împărtășesc. I-am spus că ar fi trebuit să se mărturisească. A făcut aceasta și la sfârșit am întrebat-o dacă nu a rămas undeva ascuns un resentiment, nici un sentiment de neîmpăcare față de cineva. Ea mi-a răspuns faptul că, părinte, eu îi iert pe toți, îi iubesc pe toți, dar pe soțul meu nu-l voi ierta niciodată, nici în lumea aceasta, nici în cealaltă! Și atunci i-am spus: În acest caz nu voi putea să vă dezleg și să vă împărtășesc. La care doamna mi-a spus: Cum voi putea să mor fără să mă fi împărtășit? Voi fi pierdută... La care eu i-am răspuns că este adevărat, s-ar putea să fie deja pierdută din cauza cuvintelor ieșite din inima ei legate de soț. La care dânsa, cu sinceritate, mi-a răspuns: Părinte, nu pot ierta așa dintr-odată... Atunci, stimată doamnă, i-am răspuns eu, veți părăsi lumea aceasta fără să fi primit iertarea. Eu am să plec acum la alt pacient și promit că voi reveni la dumneavoastră după aproximativ două ore... Aveți măcar două ore ca să meditați și să reanalizați starea și sufletul dumneavoastră!... Am revenit după două ore la patul doamnei și într-o clipă doamna mi-a mărturisit așa: Știți, după ce ați plecat, am înțeles ce se întâmplă cu mine. L-am chemat de urgență de acasă pe soțul meu, a venit, i-am spus tot ce aveam pe suflet, l-am iertat, m-a iertat și el părinte și ne-am împăcat. În acea clipă, ca preot duhovnic, vă mărturisesc că am avut o mare bucurie duhovnicească, imediat i-am dat dezlegare și am împărtășit-o cu Trupul și
Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar nu trebuie să ne bazăm pe faptul că primim împărtășania și vom fi tămăduiți de boala incurabilă. Însăși viața noastră ne arată în general faptul că nu devenim sfinți chiar dacă ne spovedim și ne împărtășim, nu putem vorbi despre sfințirea noastră decât dacă ne transformăm în profunzime. Taina Sfântului Maslu nu are ca scop fundamental tămăduirea trupului. Dacă cercetăm în ce fel se face pregătirea pentru primirea Sfântului Maslu aflăm că bolnavul trebuie să se încredințeze unei mărturisiri complete, care trebuie să cuprindă întreaga sa viață. O spovedanie a întregii sale vieți nu înseamnă că vei întocmi o listă cu tot ce s-a întâmplat în decursul ultimilor șaizeci de ani, ci înseamnă faptul că mai curând vei reface tot firul vieții tale și te vei curăți treptat de toate întinăciunile. Din rugăciunile ce se aduc la Sfântul Maslu se înțelege că așteptăm tămăduirea sufletului care, dacă voiește Dumnezeu, se transmite și trupului. Cred că nu este corect să recurgem la Taina Sfântului Maslu cu singurul scop de a dobândi tămăduirea trupului. Această Sfântă Taină nu săvârșește o vindecare magică, ci este expresia unei autentice îngrijiri pastorale. Atunci când îi pregătim pe bolnavi ajutându-i să-și redobândească deplinătatea ființei, integritatea sufletului și a duhului, vom ajunge poate să descoperim că unii găsesc puterea să spună: În acest moment mă simt transformat și-mi este indiferent dacă voi trăi sau dacă voi muri, dacă voi dobândi tămăduirea fizică sau nu...
Există și situații excepționale (război, accident de mașină, accident de serviciu), când poți să te găsești ca preot în fața morții iminente a unui om, chiar necunoscut, a cărui stare necesită un sprijin deosebit.
Pentru un muribund, gândul cel mai înfricoșător și care îi tot revine în minte este că va muri în singurătate. Imaginați-vă un om care face parte integrantă din societate, dintr-o familie, din viață, asupra căruia moartea se abate în mod brutal. Și nu este nimeni să-l asiste. Mi s-ar părea esențial ca preotul să se apropie de cel aflat în agonie și să-l facă să simtă că nu este singur. În asemenea situații, preotul sau un prieten apropiat trebuie să-l considere pe acest om ca și cum ar fi unicul din lume, acordându-i toată atenția și timpul său. Sunt foarte multe cazuri la care am participat venind în spital fiind chemat de familie, unde de fiecare dată se repeta, dacă nu același scenariu, cel puțin aceeași reciprocitate a relației nu, nu ești singur!