Resurecţia izvoarelor

De multă vreme, de bună seamă, românii au schimbat stra­iele tradiţionale, por­tul popular, cu hainele nemţeşti, cum se spunea pe timpuri. Înlocuirea vestimentaţiei ancestrale cu cea modernă, universalistă, s-a înscris în tendinţa de europenizare şi compatibilizare a noastră cu obiceiurile, moravurile şi moda din vestul continentului. Românii, îndeosebi citadinii, au îmbrăcat încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în împrejurări oficiale, la lucru, în cetate, costume croite şi cusute aidoma celor din Occident. În lumea rurală, renunţarea la portul din bătrâni s-a produs mult mai târziu. În copilăria mea, petrecută după al Doilea Război Mondial prin sate din ţinutul Fălticenilor, unde tatăl meu păstorea, cămaşa din cânepă, in, borangic, catrinţa ţesută în stative din fir de lână ţurcană sau ţigaie, iţarii din dimie, boanda şi bondiţa, cojocul şi cojocelul din piele de oaie, sumanul şi sumăieşul din pănură (postavul ţărănesc), opincile şi opincuţele din piele de porc sau vită se întâlneau la tot pasul şi în fiecare episod al existenţei diurne.

Lipsurile mari din anii ‘40, ‘50 ai veacului trecut, din perioada imediat postbelică şi cea a începuturilor regimului democrat popular de tristă amintire, când îmbrăcămintea, ca şi alimentele, se vindeau pe cartele şi puncte, au ţinut în viaţă, în satele româneşti, mica industrie casnică a ţesătoriei, croitoriei, ciubotăriei şi au stimulat creativitatea şi harul artistic din vechime, cel care s-a întrupat de-a lungul veacurilor în capodoperele portului naţional cu multiplele şi splendidele lui ipostaze de la o regiune la alta a României.

Multe dintre piesele costumului românesc sunt veritabile crea­­ţii artistice, unicate, atingând expresivităţi sublime. Virtuţile lor plastice au stârnit interesul unora dintre maeştrii artei româneşti şi universale. Este grăitor în această privinţă interesul manifestat de Henri Matisse, corifeu al decorativismului şi fauvismului, faţă de cămaşa femeiască a portului naţional de la noi(ia). Pictorul francez este autorul unei pânze superbe, „Bluza românească”, care revelează minunăţia acestei plăsmuiri vestimentare, sinteză a unor motive vegetale şi geometrice ce alcătuiesc o creaţiune fără de pereche. Marele artist galic a descoperit uimitoarea frumuseţe a iei graţie lui Theodor Pallady, cel care i-a arătat aceste comori, ce-s oglinda fidelă a celui mai rafinat gust artistic, afin cu tot ceea ce s-a realizat înalt şi desăvârşit pe mapamond.

Sub asediul industriei manufacturiere, în tot mai mare şi explozivă expansiune spre sfârşitul secolului XX, odată cu saturarea pieţei cu produse de serie, mai ieftine şi atrăgătoare prin design şi proliferarea materialelor sintetice, accesibile ca preţ şi ochioase, costumul tradiţional a pierdut teren şi în lumea rurală românească, supravieţuind doar în zonele montane, mai izolate, acolo unde legăturile cu tradiţia s-au dovedit mai trainice. Dar şi în aceste locuri portul naţional era îmbrăcat doar duminica şi în sărbători la biserică, la nunţi, botezuri, hore. În restul ţării, piesele de port popular aproape că dispăruseră, iar în cel mai fericit caz se păstrau în lăzile de zestre. Când totul părea pierdut, mi-a fost dat să constat că această podoabă îşi mai avea mesagerii ei în părţile Bucovinei, nu numai în satele de munte, ci şi în cele colinare. Am descoperit cu bucurie, filmând într-o duminică la Grăniceşti, în părţile Siretului, în biserica în care slujeşte cu har preotul şi poetul Constantin Hrehor, oameni, femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în costum popular. Coboram ca-n poveste în vârste de demult şi gustam din apa înmiresmată a izvoarelor.

Surprinzător, spre zăcământul cel preţios al eternităţii româneşti au pornit a-şi îndrepta privirile şi sufletul de un timp încoace şi semeni ai noştri pe care i-am considerat rupţi pentru totdeauna de marea şi nobila noastră tradiţie. Am fost martor uimit şi profund emoţionat al regăsirii rădăcinilor şi reînnodării firului acolo unde mă aşteptam mai puţin, în mediul urban, în­tr-un oraş mare al ţării, în Iaşi. Mi-a fost dat să văd cu ochii mei minunea la slujba din prima zi a Crăciunului anului 2016, în capela Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, unde oficiază pentru parohienii săi, din Parohia Munteni-Copou, părintele profesor Dragoş Bah­rim, directorul aşezământului şcolar pomenit. E locaşul pe care l-am numit într-o mai veche slovenire „Biserica pruncilor şi copiilor”, pentru că e frecventat de părinţi cu multe odrasle. Era şi în această zi de mare sărbătoare creştină puzderie de copii la Liturghie. Aceşti miei ai Domnului purtau neaşteptat, cu mândrie şi distincţie, parcă anume pentru a cinsti măreţia momentului Naşterii Domnului, costume naţionale. Păreau pogorâţi parcă din-­ tr-o altă lume, întruchipare a deplinei armonii dintre frăgezimea trupească şi tinereţea fără de moarte a iilor, cămăşilor de bă­iat, catrinţelor, bondiţelor, iţarilor. Se alcătuia în faţa ochilor o privelişte edenică de Grădină a Maicii Domnului. Dar alături de copii, şi unii dintre părinţi, măicuţe şi taţi erau îmbrăcaţi în strai popular.

Priveam fermecat şi cercam să tâlcuiesc, să înţeleg temeiurile acestei neaşteptate şi benefice resurecţii. O percepeam ca pe o biruinţă, una mică încă, dar semnificativă, ce n-ar trebui să rămână la stadiul de iniţiativă individuală, ci s-ar impune să atingă dimensiuni mai ample prin acţiune instituţională concertată la nivel naţional, una de bună cumpănire a raporturilor dintre naţional şi universal. Că această resurecţie s-a declanşat în biserică nu-i deloc întâmplător. Aici oamenii se regăsesc în matricea identităţii lor şi iau puterea de a o proclama mai departe în lume, într-un demers de păstrare a alterităţii ca o pavăză împotriva globalizării uniformizatoare, ce atentează la bogăţia de trăire, simţire şi expresie a universului. Nu-i vorba de izolare, ci de îmbrăţişarea diversităţii, zestrea cea mai de preţ a umanităţii.