Resurecție românească a credinței pe plai german

Duminică de mai, cu limpeziș solar, într-o așezare germană milenară, cu gospodării temeinice, chipeșe, îmbră­țișate ca într-un danț de cadril de case în culori vii și jucăuș împerecheate, precum straiele dansatorilor, cuprinzând în rotocoalele lor cele două semețe zidiri bazilicale, una evanghelică, având aspectul de țanc stâncos, cealaltă catolică, mai nouă, semănând mai degrabă cu o piramidă, nu adăpostind sarcofage, ci altar de rugăciune, catarg de corabie în mijlocul unei punți, pe care se rânduiesc ca într-o sală de spectacole băncile rugătorilor. Te duce gândul, pășind în lăuntrul acestei uriașe cușme, și la un sălaș de rugăciune din vremea când creștinii se împărtășeau din Taina Liturghiei în catacombe, spre a se feri de prigoana vremurilor. Cele două monumentale sfinte lăcașuri împodobesc așezarea, cu rang de municipalitate, Ottensoos, din districtul Nürn­berg, cuibărită între domoale coline proteguitoare. Viețuiesc în acest oraș satelit aproape 2.000 de suflete. Altădată, duminica și în toate zilele de sărbători, freamătul punea stăpânire pe altfel tăcutele ulițe ale localității. Lumea, aproape in corpore, se îndrepta, după confesiune, spre cele două biserici, să ia parte la slujbă. Erau aceste zile și o formă de expresie, una elocventă, a comunității și comuniunii. Se dădea relief grăitor identității. Aceasta se afirma și prin măreția incintelor sacre, ce era rodul cre­dinței strămoșilor, dar și urmașilor lor, în egală și neștirbită măsură.

Zidirile stau neclintite pe temeliile lor. Zvâcnesc ca întotdeauna către înaltul cerurilor și cheamă la rugăciune și cuminecare. Dar, de un timp, tot mai puțini dintre locuitorii Ottensoosului aud poftirea. Această surzire e vestitoare a pustietății înstăpânite în cel de al treilea mileniu. Cele două biserici, tot mai puțin frecventate, părăsite de credincioși, par hărăzite pierzaniei și singurătății. Capelanii se străduiesc să le țină deschise și să le ferească de iminenta ruinare, căreia i-au căzut victime destule lăcașuri de închinăciune catolice și evanghelice din Germania. S-au bucurat acești străjeri de vetre ale sfințeniei să aibă parte de un neașteptat sprijin venit din partea fraților creștini răsăriteni, a românilor. Mulți dintre numeroșii semeni ai noștri stabiliți în Germania duceau dorul bisericilor de acasă și tânjeau după un loc unde să se roage împreună în limba lor. Bazilicile catolice și evanghelice din Germania, aproape golite de fideli, au primit, cu chirii decente, pe preoții ortodocși români să oficieze serviciile divine pentru turmele lor în creștere. Dintr-odată, ca într-un miracol, zidirile, în care se tânguia pustia, au prins a răsuna de cântările rugilor închinate Domnului în rit ortodox bizantin. Se petrecea o mirabilă întoarcere după secole a  psalmicei liturghisiri. Astfel, zilele de celebrare reveneau în Germania secularizată la evlavia de altădată.

Așa se întâmpla în duminica din miez de mai, la 17 Florar, 2026, când se strânsese mai multă lume ca de obicei la Biserica din Ottensoos, unde se săvârșesc slujbele Parohiei Sfinților Paisie și Cleopa de la Sihăstria Neamțului. Curgea râuri omenirea spre Altar, era furnicar de popor pe ulițele tihnite din Ottensoos așa ca în vremurile de aur, când creștinii, câtă frunză și iarbă, se prosternau Domnului. Românii se adunaseră ca acasă la marile sărbători, mulți îmbrăcați în costume naționale din ținuturile natale, să trăiască emoția întâlnirii cu Sfinții și cu aleșii slujitori ai Bisericii din țară, care aduseseră ca o ofrandă cinstite moaște spre închinare. Parohul din Hersbruck, ieromonahul Arsenie Bejan, din obștea monahală a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Germania, a reușit, în puținii ani de când a primit misiunea de păstor al acestei comunități cu români trăitori în câteva localități limitrofe ale Nürnbergului, să țeasă un climat parohial și să dea viață acelei fraternități de credință și de neam, de care pribegii români aveau nevoie ca de apă și aer. Când Mitropolitul Serafim i-a încredințat această ascultare, tânărul monah a îmbrățișat-o cu toată inima, dar conștient, totodată, că nu-i va fi ușor. Era încrezător, nădăjduind că  Domnul, căruia îi cerea ajutorul prin neîncetate rugăciuni, va fi alături de el în toată clipa. Îl întărea în demersul său simțirea credincioșilor, mereu în sporire în Catedrala Mitropolitană din Nürnberg, ale căror ființe se iluminau într-o mirabilă renaștere când pășeau sub bolțile acestei case a Domnului, ctitorită în inima orașului german de Înaltpreasfințitul Părinte Serafim. Liturghisea ieromonahul Arsenie și căpăta aripi, percepând acest palpit al regăsirii în biserica străbună a acelui fără de seamăn acasă. Era pătruns de însemnătatea misiunii lui de păstor care luase urma turmei sale, cum zice Scriptura. Asta îi dădea putere să plinească așa cum se cuvine nevoința în obștea monahală și, totodată, să ducă la bun sfârșit al doilea doctorat al său în Germania, după cel de la Universitatea din București. În această stare de spirit, a primit îndemnul Mitropolitului Serafim de a întemeia o parohie. Era în căutarea unui loc și, tot umblând prin împrejurimi, în Hersbruck, de la fereastra trenului urban, i-au căzut privirile pe o biserică dintr-un cimitir. Era la început de decembrie 2019 și de Crăciun săvârșea slujba Marelui Praznic în biserica aceasta unde se prohodeau doar morții. Curând, cum îi plăcea să spună, în acest topos sacru, sub bolțile unde se auziseră doar plânsetele plecărilor din lume, au început să răsune cântecele de bucurie ale venirii pruncilor și creștinării lor prin botez. Se făptuia minunat plinirea golului. Și toate s-au rânduit ca de la sine, urmare a aceluiași dor de acasă, ogoit prin biserică, sălășluitor într-o româncă, aflată în Germania de decenii, Iona Mirbach, ieșeancă get-beget, care urmase în Germania studiile liceale și universitare. Căsătorită cu un pastor lutheran, Wolfram Mirbach, devenit, după o perioadă scurtă de pastorație, profesor și înalt funcționar în domeniul educației al landului Bavariei, Iona se mutase la Nürnberg, unde e economistă la Siemens. Se stabilise aici și pentru că își dorise să fie mai aproape de o biserică românească în care să intre ori de câte ori îi poruncea inima. L-a reîntâlnit astfel pe Andrei, pe care îl cunoscuse la Dorohoi, la vecinii unor prieteni ai părinților săi, unde ea și sora geamănă, Adriana, alături de mama și tata, petreceau de neuitat zile de vacanță. Între timp, Andrei urmase Seminarul din Dorohoi, teologia la Iași și se călugărise la Mănăstirea Cernica, ajungând în Germania ca ieromonah la chemarea Înaltului Serafim. Ochii monahului Arsenie s-au oprit în acea zi glacială de iarnă asupra acelei biserici de cimitir și concomitent gândul i-a zburat la Iona, fiind sigur că cea care aspira la o biserică a ei avea să-l sprijine spre a dezlega grabnic încurcatele ițe, în așa fel ca acolo să slăvească de Crăciun Nașterea Domnului. Și cu o baghetă magică în mâna dreaptă a Ionei, toate și-au croit cursul dorit. Parohul catolic a consimțit și un buchet de români a fost fericit să trăiască misterul Nașterii Domnului laolaltă, într-o atmosferă ca în vatra părintească, în biserica din cimitirul de la Hersbruck. Peste doi ani, preotul și credincioșii români ai Parohiei Hersbruck, ce prindea tot mai mult cheag, au trebuit să părăsească biserica, ce intra în restaurare, dar și-au găsit repede alt sfânt lăcaș de rugăciune, la Ottensoos. Comunitatea se mărise, era una din cele mai vii din Germania, unde în 2024 ființau 211 parohii ortodoxe românești. Viguroasa existență comunitar creștină din această parohie rodise din exemplara vocație a lucrului pentru binele comun a românilor plecați de acasă, care se jertfeau întru mântuirea proprie. Pulsa în comunitatea păstorită de ieromonahul Arsenie o viață parohială ce avea toate componentele, de la rugă la milostenie. Privitor la ajutorarea celor în nevoie, Iona Mirbach, care asigură voluntar asistența financiară a parohiei, s-a manifestat ca vector al unor proiecte de sprijinire a copiilor sărmani din satele ieșene, de unde erau părinții ei, creștini la rândul lor milostivi. Cu binecuvântarea Înaltului Serafim, părintele Arsenie, în colaborare cu soțul Ionei, Wolfram Mirbach, vorbitor de română, a militat pentru introducerea în școlile din Bavaria a orelor de ortodoxie pentru copiii români. Cei doi au pregătit în acest sens și o programă adecvată, precum și suporturi temeinice pentru cursurile respective.

Și ca o încununare a bogatei vieți religioase ortodoxe în această așezare din Bavaria, părintele Arsenie, flancat de principalii lui colaboratori, de comunitatea sa tot mai numeroasă, a invitat o delegație a Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, condusă de Preasfințitul Episcop-vicar Timotei Prahoveanul, cel care în 2012 îi fusese naș de călugărire la Mănăstirea Cernica, să slujească Sfântul Maslu și Liturghia în Biserica „Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa” din Ottensoos. Vlădica a fost însoțit de arhimandritul Vasile Pârjol, starețul Mănăstirii Cernica, împreună cu monahul Mina, de la aceeași chinovie, și de protosinghelul Varlam de la Mănăstirea Radu Vodă. Oaspeții aduseseră cu ei spre închinare moaștele Sfinților Gheorghe și ale Ierarhului Calinic de la Cernica. Domnea la Ottensoos, în acea înmiresmată duminică de mai, o atmosferă ca la hramurile împărătești din vremuri voievodale din România. Se adunase lumea luminată de aproape și de departe spre a se împărtăși din bucuria sărbătorii. Se reîntorceau românii în patria sufletului lor și reînvia, cum se întâmplă și în alte locuri din Germania, o biserică, în duh ortodox românesc. Avea loc acea uimitoare resurecție românească a cre­dinței pe plai german.