Revelionul

În mod curent, astăzi, prin acest termen se înţelege mai ales petrecerea care se organizează în noaptea ce precedă prima zi a unui an nou. Termenul este un neologism de origine franceză care a pătruns în limba română chiar din prima jumătate a secolului al XIX-lea: este atestat la Iordache Golescu, în Condica limbii rumâneşti (cca 1832), apoi în scrieri ale lui Asachi, Alecsandri, după aceea fiind curent.

Cuvântul din limba franceză, réveillon, este un derivat de la réveil (pe care îl putem glosa şi prin „veghe“) şi însemna, la început, „masă ce avea loc înainte sau după slujba religioasă de la miezul nopţii“, în special în noaptea de Crăciun. Mai târziu, s-a numit astfel masa luată noaptea târziu, în orice moment al anului, iar, pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, dicţionare franţuzeşti consemnau, cu oarecare năduf, că „s-a inventat chiar un revelion în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie“. O stare de lucruri reflectată şi în dicţionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, apărut la Iaşi, în 1851, unde găsim urme ale acestei mutaţii semantice: termenul revelion este explicat prin „cină după un bal, mai ales la anul nou“ (aşadar mai ales, nu numai atunci!), dar Gh. Asachi ironiza această selecţie: „Anul Nou nu poate naşte, de nu-i faci revelion“ (Soţia la modă). Interesant este faptul că, în dicţionarul său, C. Stamati indica drept sinonim al neologismului termenul vergel, care numea un obicei autohton (zis şi vergelat), practicat de Anul Nou, de Crăciun sau la Bobotează. Era o petrecere a tinerilor, adesea cu muzică şi băutură, în cursul căreia se prezicea viitorul pentru anul ce urma, în special „ursitul“, respectiv „ursita“ fetelor şi feciorilor, scoţându-se inelele acestora, din două vase acoperite, cu ajutorul unor vergele (dar cu vergelele se aplicau şi anumite pedepse!). Existau şi alte tipuri de ghicit, după anumite obiecte ascunse sub vase răsturnate; iată, după diferite surse etnofolclorice, ce fel de bărbat îi era menit unei fete potrivit obiectelor descoperite: cuţit - bărbat aspru; sarea - unul plăcut, ca sarea în bucate; cărbunele - unul oacheş, care nu trebuie aprins, căci nu poate fi stins decât cu lacrimile soţiei; inelul - bărbat tânăr şi frumos, tras ca prin inel etc. Nu este de mirare, aşadar, că revelionul de astăzi a „prins“ ca petrecere veselă nu numai la oraş, după moda franţuzească, ci şi la ţară, chiar dacă televizorul a şters urmele vechilor practici magice şi, astfel, „noaptea Sfântului Vasile“, când se umbla cu uratul, a devenit, pur şi simplu, „revelion“. Iar vechilor obiceiuri li se substituie… evadarea turistică, deoarece, evident, ocazia nu poate fi scăpată de agenţiile de turism, care s-au întrecut în a oferi distracţii costisitoare, de tipul „Veniţi cu noi pe Litoral 2009 în Turcia, Antalya, Lara, Belek, Kemer, Side, Alanya, Bulgaria, Sardinia, Grecia, Italia, Croaţia, Egipt, Tunisia“ etc. Nu lipsesc nici… locaţii mai apropiate, revelionul fiind organizat, mă rog, şi „la hoteluri, pensiuni, vile, cabane din România“. De la neuitatul Amza Pelea ne-a rămas o glumă pe seama neologismului, pe care Nea Mărin îl confunda cu un termen alimentar (Nea Mărin şi Anuâ Nou): „Zis şi făcut, plecarăm, cu toate că nu mă prea bucurai, că ăl de naşu la Bucureşti nu petrec anu nou, fac un soi de sârbătoare de-i zâce ca la bulion...“. În acelaşi registru stilistic, ne-am putea mira şi noi de ce va să zică oferta turistică privind „Pachetele de revelion la munte“. Nu, nu este vorba de mâncare… la pachet; parcurgem câteva cataloage şi aflăm că, pentru sărbătorile de la sfârşit de an, ne-am putea confrunta cu adevăraţi… munţi: „78 de pachete de Crăciun în România; 9 pachete de Revelion în străinătate“ etc. Mai ştii, poate norocul nostru este că putem rămâne şi pe acasă!?