Reverberaţiile noţiunilor de „profesor-profet“ şi „dascăl“

Unii derivă cuvântul „profesor“ de la „profet“. Dintr-o astfel de judecată se desprinde mai cu tărie aspectul de orientare în viaţă, de o anumită infailibilitate în societate a celor ce au beneficiat de pe urma învăţării. Putem face această corelaţie de termeni din perpectiva profesorului care a fost legat de nevoile stringente ale societăţii dintr-o anumită perioadă istorică, când profesorul era o „rara avis“, când „cel“ de atunci preda toate disciplinele sub numele de „dascăl“.

Aici se vede trăsătura de valoare, căci ocupaţia de bază a respectivului era cântatul în biserică. Când însă a fost chemat să împărtăşească şi altora cunoştinţele pe care le avea, atunci valoarea sa a devenit recunoscută şi a fost numit dascăl, de la grecescul didasco - a învăţa. O asemenea mutaţie reprezintă de fapt lansarea în germene a „profesorului, ca model cultural“. Acesta nu a fost inventat, nu s-a impus la un moment dat, ci a existat dintru începuturi. Era un dat organic, încât ulterior ridicarea cuiva la nivelul de „dascăl al ştiinţei cutare“ sau „dascăl al învăţământului“ se face pe baza acestei atitudini şi recunoaşteri cvasigeneralizate. Dascălul şi, mai târziu, profesorul sunt prezentaţi drept subiecte active de cultivare a minţilor, vizând şi specializarea şi larga orientare în viaţă, concomitent cu sporirea valorii. Ei îşi recunosc „talanţii“ şi vor să apuce pe calea pe care să-i înmulţească, să împărtăşească şi altora din roadele strădaniilor lor, pentru a însemna ceva în viaţă, pentru ca să sporească. După cum spunea A. Matthias, „personalitatea este sufletul învăţământului, propriul lui ethos, electricitatea lui, despre care nu ştii de unde vine, dar care are, ca şi izvoarele din adâncuri, o istoriei a alcătuirii sale şi care vine de acolo de unde emană toate efectele mai înalte“. Toate „efectele mai înalte“ sunt „darurile duhovniceşti“ despre care vorbeşte Sf. Apostol Pavel: „cuvântul de înţelepciune şi cuvântul cunoştinţei“ (I Cor., 12).