Reverență pentru Aurel George Stino

Scriitorului Grigore Ilisei la zi aniversară (născut 20 noiembrie 1943)

Primind vizita scriitorului Grigore Ilisei, în septembrie 2022, m‑am bucurat! Întâlnirile cu anumiți oameni oferă trăiri inedite și, uneori, inexplicabile la prima vedere, dar pe care le păstrezi în tainițele sufletului. Poate că aceasta este și natura inexplicabilului: să rupă vălul de pe litera ce caută să explice totul, pentru a susține ce vedem.

Cu prilejul venirii sale, scriitorul mi‑a oferit ultimele două cărți editate: Blestemul iubirii pierdute, apărută la Editura Junimea, Iași, 2022, și o reeditare a lucrării Grădina liniștii, apărută la Editura PIM, în același an.

Orice pagină scrisă de Grigore Ilisei reprezintă pentru mine încântare și invitație într‑un univers al cuvintelor alese și atent împărtășite altora. Subiectele, deși diferite, scrise într‑un stil inconfundabil, sunt tributare trăirilor înalte, vecine cu taina (misterul). Așa sunt multe dintre paginile scriitorului, între acestea și cartea dedicată profesorului Aurel George Stino, Grădina liniștii.

Dascălul fălticenean, care a trăit 70 de ani (1900‑1970), profesor la Liceul Nicu Gane, a cunoscut, cum rar se întâmplă, oameni de înaltă statură intelectuală și umană. A avut privilegiul de a întâlni, încă din copilărie, într‑un oraș care părea locul unde nu se întâmplă nimic, astfel de genii, străluciri, oameni dăruiți culturii, științelor, învățământului, și, mai ales, semenilor.

Efortul de a reflecta asupra simțirilor pe care un ucenic le nutrește pentru dascălul său, în postura de educator, profesor, povățuitor sau formator, precum și de a găsi cuvintele potrivite pentru a le descrie, este unul istovitor. Pentru atitudinea pe care Grigore Ilisei a arătat‑o față de pedagogul său din liceu, Aurel George Stino, se pot găsi anumiți termeni care oglindesc diferite trăiri: omagiu, reverență, recunoștință, apreciere, neuitare, cinstire și altele asemenea.

Cred însă că astfel de întâmplări nu se întâlnesc la tot pasul! Un dicton celebru spune că recunoștința e floare rară, iar istoria contemporană parcă reprezintă simbolic scena unde este pusă în distribuție piesa de teatru prin care mulțumirea își găsește locul tot mai puțin…

Dedicat învățământului fălticenean, cărturar care a vibrat sufletește la istoria locului cu care s‑a identificat, Aurel George Stino rămâne prea puțin cunoscut. Cu toate că a fost prieten cu Sadoveanu, care‑l vizita în reședința sa de pe strada Ion Dragoslav; cu toate că din copilărie l‑a avut aproape pe Anton Holban, unul dintre iluștrii reprezentanți ai familiei Lovinescu; cu toate că s‑a împrietenit cu Iorga, purtând o bogată corespondență cu el, primindu‑i ca și multor altora vizitele în casa sa, Aurel George Stino avea să rămână singur când vremurile nu au fost prielnice.

Ultimii 20 de ani ai vieții lui, poate și mai bine, au fost înnegurați de tristețea pierderii prietenilor, din pricina vârstei lor înaintate, ori din cauza regimului politic, care‑i cenzura corespondența și îl împiedicase să se întâlnească cu cei de care legase trainice prietenii. În astfel de situații, a fost nevoit să distrugă documente, corespondență, chiar înalte ordine de stat, primite din diferite locuri, întrucât regimul nu aprecia asemenea legături.

În perioada de după 1947, Aurel George Stino nu a mai putut scrie ca până atunci. Înainte, rar treceau perioade de timp când diferite publicații nu‑i găzduiau scrierile, iar acesta era un fapt constant încă din tinerețea lui. L‑au ajutat, îndeosebi Iorga, Sadoveanu și alții.

În aceeași perioadă, cele mai frumoase locuri din apropierea Fălticenilor au fost călcate cu piciorul, pentru a folosi o expresie din acea vreme, de Aurel George Stino și prietenii lui. Mănăstirile Slatina, Râșca și Probota, Dolheștiul, unde se afla ctitoria hatmanului Șendrea, Rădășeni, Preotești, munții Stânișoarei și alte toposuri erau preferate de el și apropiaţii săi.

Nu putem uita mărturisirea lui Aurel George Stino care, însoțindu‑l pe Iorga la Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Vodă Lăpușneanu, plănuiseră să facă acolo o necropolă pentru marii cărturari ai neamului, pentru iubitorii de litere, proiect care, însă, nu s‑a concretizat. În schimb, la puțini ani de la această vizită, Mănăstirea Slatina avea să cunoască una dintre cele mai strălucite perioade din istoria ei, în timpul stăreției vestitului arhimandrit Cleopa Ilie.

Mi se relevă providențial rolul unui ucenic, al unui cunoscut mai de aproape sau mai de departe, cum sunt în general studenții, elevii sau apropiații unei persoane, dintre care cei mai mulți ar putea uita ținuta dascălului, mesajul transmis și fărâma de lumină pe care a reușit să o pună înlăuntrul sufletului său. Adeseori, mă întreb ce se întâmplă cu aceste fapte și trăiri care nu sunt adăpostite de mărturiile scrise. Unde merg?

Nu așa s‑a întâmplat însă cu fostul elev de la Liceul Nicu Gane, scriitorul de mai târziu, Grigore Ilisei.

La câțiva ani după moartea lui Aurel George Stino, ucenicul a poposit în casa de pe Ion Dragoslav, ocrotită de teii bătrâni, de brazi și de florile de liliac, dar mai ales de amintirea celor care i‑au călcat pragul. Să nu uităm că Grigore Ilisei pășea pe urmele lui Iorga, Anton Holban, Sadoveanu și ale altora care au simțit aceeași bucurie în locul respectiv.

Atunci i s‑a cerut doamnei Virginia Stino, care a trăit mai mult de 100 de ani, o parte dintre scrierile soțului ei, cele pe care nu reușise să le așeze într‑o carte. Erau timpuri cu adevărat potrivnice…

S‑a mai întâmplat așa și cu Vasile Lovinescu, prieten cu Aurel George Stino, care și‑a lăsat cea mai importantă parte a operei în sertar, fiind publicată mai târziu, el bucurându‑se, înainte de a închide ochii, de editarea unei singure cărți.

Din ce a aflat în casa profesorului, completate cu texte descoperite în unele publicații, unde avea acces Aurel George Stino, mai ales înainte de 1947, Grigore Ilisei a reușit să publice Grădina liniștii, care însumează cele mai importante scrieri ale cunoscutului dascăl fălticenean.

Peste timp, Editura Omnia din Iași, la distanță de 30 de ani după publicarea primei ediții a Grădinii liniștii, a tipărit altă lucrare, nu foarte amplă, dar prețioasă, cu scrieri ale aceluiași fălticenean. Am descoperit acolo, pe lângă drumurile lui Aurel George Stino la Slatina, Rădășeni, la mormântul hatmanului Șendrea, la Broșteni, Rotopănești, Spătărești și în alte locuri, mărturisirile și importantele informații pe care le‑a salvat de la uitare.

La împlinirea a 52 de ani de la moartea cărturarului din dumbrăvile minunate, lucrarea Grădina liniștii se publică din nou, într‑o formă elegantă, cu câteva texte noi, contribuind la scoaterea din uitare a scriitorului fălticenean. La volum au contribuit și alți cinstitori cu inimă mare, între care doamna Maria Mitocaru, pictorul Dan Hatmanu prin penițele lui, Alexandru Săvescu cu fotografii contemporane și alții care înțeleg că recunoștința este proprie doar oamenilor mari...

Câteva lucruri merită amintite din această carte, care descoperă lucruri deosebit de importante, ce pot fi incluse oricând în istoria literaturii române.

Paginile dedicate lui Eugen Lovinescu sunt scrise într‑un stil elegant, realist, dar în același timp reverențios. Autorul mărturisește că prima lectură din Eugen Lovinescu a durat… doi ani, începând cu manualele de limbă latină. Despre Eugen Lovinescu, colegul lui Sadoveanu, ni se spune că nu a făcut parte din nici un clan, nici haiduc, nici pescar, nici jucător de oină, era cititor pasionat și privea peste împărăția apelor...

Parcurgând etape diferite ale vieții marelui critic, Aurel George Stino oferă informații despre nașterea lui, despre familie ori locurile unde îi întâlnea periodic pe Lovinescu și pe alți pribegi, cum îi numește autorul, între aceștia ilustrul Teodor V. Ştefanelli, academicianul, ori doctorul Vasile Bianu, fratele filologului, și el condeier, evidențiind, în mod direct sau ,,printre rânduri”, amărăciunile și nesiguranța chinuitoare ce caracterizau vremurile. Se întrunea, în diferite locuri din Fălticeni, într‑un adevărat cenaclu, care se convoca ad‑hoc, oriunde erau de față câțiva cărturari, la o librărie, într‑o farmacie, la o masă, sau chiar pe drum, unde aveau impresia că se află printre cărți.

Ni se mărturisește că în vremea aceea Lovinescu era prieten bun cu Teodor V. Ștefanelli, jurist, literat și istoric, refugiat din Imperiul Habsburgic și locuind pe strada Rădășenilor, unde altădată a pășit Ion Creangă. Ni se spune că era de o eleganță aulică, când ieșea în oraș, se întâlnea și porneau împreună, discutând fără să țină cont de trecerea timpului.

Mărturisirea mi‑a adus aminte de un alt Lovinescu, filosof și mare gânditor, Vasile (Lala), care, în vremea șederii la Fălticeni, nu‑și permitea alte bucurii decât plimbările, unele dintre ele alături de cărturari ai zonei, care aveau deschidere către dialog, cum a fost V.G. Popa.

Amintirile lui Aurel George Stino despre Eugen Lovinescu se sfârșesc odată cu moartea marelui critic, în 1943. Casa de pe strada Sucevei, asemenea unui conac în miniatură, nu a mai primit de atunci mari oaspeți. Istoria ei se încheia într‑o buclă, așteptând învierea altor zori.

Un alt personaj prețuit de Aurel George Stino este Anton Holban, nepotul lui Lovinescu, care citea, încă din vremea gimnaziului, lecturi atent alese, multe dintre ele provenind din literatura universală, cărți care nu se mulțumeau să fie citite, ci și „înfruntate”.

Cu doi ani mai mic decât Aurel George Stino, Anton Holban a fost unul dintre prietenii de suflet ai viitorului dascăl fălticenean. Lecturau și conversau, își recomandau cărți, iar Anton Holban s‑a dovedit din tinerețea sa un personaj dedicat studiului, scrisului și aprofundării lucrurilor esențiale.

Făcea de timpuriu prețioase remarci despre politica vremii, ori despre ce avea să urmeze într‑o lume care se schimba în fiecare zi. Împreună au călătorit în diferite locuri. Pe Cetățuia Rădășenilor, alături de Ștefanelli și alți scriitori ai locului, apoi împreună la mănăstirile din jur, în special la Mănăstirea Slatina.

Cred că Anton Holban este cel care l‑a inspirat să scrie și pe Aurel George Stino. Dascălul precizează că revedeau periodic cele mai importante locuri ale Fălticenilor: diferite școli sau Gimnaziul Alecu Donici, devenit Liceul Nicu Gane, unde V.T. Lovinescu, profesorul de istorie, unchiul lui Eugen, se numărase printre cunoscuții dascăli.

Anton Holban, după apariția primelor scrieri, era interesat de felul cum îi receptează locuitorii orașului opera. Adeseori, fiind împreună, acesta îi întreba dacă i‑au citit ultima carte ori articolele apărute recent.

Aflându‑se la Mănăstirea Buciumeni, în preajma bisericuței de lemn și a Dumbrăvii Minunate, cei doi vorbeau despre taina locurilor, iar Anton Holban făcea referiri la romanul pe care‑l pregătea bunicii sale, Profira, persoană apreciată în ținut, din aceeași familie nobilă a Lovineștilor.

Conectat de timpuriu la cultura franceză, Anton Holban devenise apropiat în ultima parte a vieții și de literatura britanică. Procura cărți pe care le discuta între alții cu Vasile Lovinescu, eseist și filosof, precum și cu Horia Lovinescu, mai târziu dramaturg, director de teatru și ocrotitor al multor artiști, verișorii direcți ai scriitorului Holban.

Scriitorul Anton Holban, numit de cei apropiați din Fălticeni Turel, a fost și profesor la Seminarul Central din București, picurând elevilor săi dragostea pentru literatură, pentru limba franceză și pentru muzica clasică. Ce vremuri, ce oameni! Adevărați „pescari”, trimiși să pescuiască lumina din creație și să hrănească cu ea spiritele tinere.

Văzut adeseori tulburat și mâhnit, era altădată binedispus și doritor de a împărtăși cu prietenii săi, nu prea mulți la număr, bucuriile și preocuparea sa pentru muzică. Era îndrăgostit de ariile lui Bach, Mozart, Beethoven și ale altora, fiind printre puținii care dețineau în acele vremuri discuri, pe care le asculta mai ales în vremea iernii.

În anul 1936, într‑o perioadă apropiată sărbătorilor, peste Fălticeni a nins cu abundență. Ni se spune că erau brazii și pomii ca niște ciudate piramide, nu se mai întâlnise un asemenea decor. Aurel George Stino precizează că troienele sunt în stare să creeze și astfel de opere de artă. Împreună cu Anton Holban s‑au bucurat de o asemenea splendoare, călătorind chiar atunci spre Rădășeni, transformat în bătaia soarelui aspru într‑un perete lucios alb, din care porneau spre albastru sutele de fumuri verticale și indiferente…

Ultima scrisoare, redactată la Spitalul Filantropia, a fost adresată de Anton Holban prietenului său, Aurel George Stino. La puțin timp după primirea epistolei, scriitorul aflase că Anton Holban, care a iubit viața, pe care s‑a străduit să o împodobească prin cunoaștere, scrieri și dragostea sa față de muzică, s‑a pierdut foarte devreme, de tânăr.

Un alt personaj apropiat profesorului Aurel George Stino a fost Nicolae Iorga. L‑a ajutat mult și uneori i‑a trecut pragul. După cum, prin intermediul lui Arthur Gorovei, s‑a împrietenit cu Beldiceanu, cu cei din familia Gane și Sadoveanu, prin Virgil Tempeanu s‑a apropiat de Iorga. Aflăm că în biblioteca familiei Stino se aflau multe dintre cărțile marelui istoric, pe care le‑a cercetat în lungi lecturi, urmărindu‑i scrierile și în alte publicații.

Când Iorga l‑a vizitat la Fălticeni pe Virgil Tempeanu, care locuia aproape de familia Stino, a avut loc prima întâlnire, Aurel George Stino fiind, mai apoi, invitat să conferențieze în cadrul cursurilor de vară ale Universității Populare din Vălenii de Munte, care erau la acea vreme o adevărată cetate culturală, unde se dorea învierea datinilor uitate, se înființase un muzeu în curtea Bisericii Filip și Tiparnița Datina Românească.

Când s‑au întâlnit, Iorga i‑a spus: strada dumitale este un fel de Agapia sau Văratic. Am auzit că îți cântă privighetorile pe acolo. Să nu care cumva să stricați casa bătrânească, așa cum este simplă, bătrânească, cu turnul Bisericii „Sfântul Ilie”, dominând printre copacii seculari. A înțeles că, atunci când venise la Fălticeni, profesorul Iorga nu se oprise de mântuială să privească spre casa care aparținea familiei Stino, ci l‑a sfătuit să culeagă sistematic ce rămăsese din florile amintirilor de demult, fie despre oameni, fie despre locuri. S‑au mai întâlnit și altădată la Fălticeni sau la Vălenii de Munte.

Din păcate, Aurel George Stino a fost nevoit să distrugă cea mai mare parte a corespondenței din cauza vremurilor neprielnice care au urmat. Așadar, astfel de lecții de recunoștință, cum este cea adresată unui mare profesor al vremii sale, mai pot fi înfăptuite. Dar cine să le mai înfăptuiască?

Cartea Grădina liniștii face parte dintr‑un mare proiect al restituirilor literare și istorice. Amintirea personalității profesorului Aurel George Stino este salvată prin lucrarea ce i‑a fost dedicată de ucenicul său. Un astfel de crez ar putea avea mai mulți ucenici, discipoli ai oamenilor cu adevărat importanți.

Astfel, prețuirea oamenilor devine realitate. Ceea ce e trăit rămâne în inima și în memoria unei comunități pentru o vreme îndelungată.