Rilke, poetul veşniciei

„Artistul este veşnicia ce pătrunde în zile“ afirmă Rilke. „Frumosul dar eu îl primesc,/ tăcută-nfăţişare,/ culorile-n desfăşurare,/ stângaci şi zâmbitor pe care/ Ţi-l dăruiesc.“ Sunt versurile lui Rainer Maria Rilke, scrise la Florenţa, oraşul lui Dante, în 15 aprilie 1898, când poetul avea ceva mai mult de douăzeci de ani. Jurnalul din acea perioadă este prima scriere autobiografică, şi el ne va reţine şi nouă atenţia prin cugetările autorului asupra frumuseţii, a nevoii de singurătate şi căutării de sine.

Jurnalul îi este dedicat Clarei Westhoff, viitoarea lui soţie: „Dar simt că bucuria mea rămâne străină şi nesărbătorească, atâta vreme cât - cel puţin printr-o însemnare sinceră şi profundă a aceleiaşi într-o carte, tu nu devii confidentă. Astfel, încep totuşi;...“. O sensibilitate deosebită, dar şi o imaginaţie care înfloreşte din această sensibilitate ne apropie foarte mult de stilul acestui poet, înrudit cu noi prin credinţă şi prin căutarea autentică şi sinceră a unui ideal, nu doar în artă, ci şi în viaţă. Împlinirea artistului este frumuseţea. Dar nu numai a artistului, ci a oricărui om. Şi cum frumuseţea nu poate fi găsită decât în Dumnezeu, împlinirea omului depinde de gradul de apropiere de Dumnezeu. Dar când devine frumuseţea gest involuntar? Căci Rilke notează astfel: „Căci frumuseţea este gestul involuntar, propriu unei personalităţi. Ea devine tot mai desăvârşită pe măsură ce tot mai multă grabă şi teamă se desprind din ea, pe măsură ce artistul păşeşte pe drumul ce duce la cea mai sfântă împlinire a lui“. Gândul poetului cu privire la succesiunea generaţiilor care Îl caută pe Dumnezeu e de natură să ne bucure: putem spera încă într-o generaţie care să nu-şi mai facă din limbaj, care e considerat o casă a sufletului, sărăcăcioase colibe. Să aşteptăm adică o generaţie de genul aceleia căreia i-au aparţinut Dante şi Botticelli. Să credem deci că „Se schimbă mereu trei generaţii. Una îl găseşte pe Dumnezeu, cea de-a doua arcuieşte strâmtul templu deasupra lui şi îl încătuşează astfel, iar cea de-a treia sărăceşte şi scoate piatră cu piatră din Casa Domnului, pentru a construi cu ele nevoiaş de sărăcăcioase colibe. Apoi vine una care trebuie să îl caute din nou pe Dumnezeu; iar unei asemenea generaţii i-au aparţinut: Dante şi Botticelli şi Fra Bartolomeo“. Pentru Rilke a fi cult înseamnă a fi eliberat, iar arta este drumul spre cultură, adică spre libertate. La capătul actului creator este aflarea de sine: „Câştigul este doar crescânda claritate a vieţii lui, pe care o pot numi mereu numai cu acest nume: drumul spre sine însuşi“. De altfel, îi împărtăşeşte Clarei că nu aduce din Florenţa nici o revelaţie despre Botticelli sau despre Michelangelo. Îi scrie: „Aduc doar o singură solie - despre mine însumi, şi veştile sunt bune.“ Drumul către sine este lung: „Adesea, scrie poetul, mă apucă un mare dor după mine însumi. Ştiu, drumul este încă lung; însă, în cele mai fericite vise ale mele, văd ziua în care mă voi întâmpina“. Dorul de sine îi caracterizează şi pe pictori, iar ceea ce este aflat în adâncul sufletului aduce cele mai mari bucurii: „Şi dacă au făcut zeci de madone şi sfinţi şi dacă unii dintre ei au pictat în rase de călugări şi în genunchi şi dacă madonele lor fac minuni până în aceste zile: ei au avut, cu toţii, totuşi, un singur crez şi o religie a dogorit în ei: dorul de sine. Cele mai mari desfătări ale lor au fost descoperirile pe care le-au făcut în propriile lor adâncuri. Tremurând, le-au ridicat spre lumină. Şi, pentru că pe atunci lumina era plină de Dumnezeu, atunci El le-a luat ofrandele.“ Pentru a se găsi pe sine, poetul are nevoie de însingurare. Stilul unui mare artist, stil care nu are nimic de a face cu imitaţia vreunui gest oricât de mic al altcuiva, presupune însinguratul drum spre sine însuşi. Rilke afirmă că masele nu decid şi că deciziile ultime se petrec între doi însinguraţi. În acest caz, însinguratul are o foarte mare putere în istorie: puterea de decizie. Singurătatea este drumul spre valoarea adevărată a tuturor operelor. Arta este cu precădere „mijlocul solitarilor, al însinguraţilor de a se împlini pe sine. Ce a fost Napoleon în exterior e fiecare artist în interior“. Ce putere avea un poet care abia împlinise douăzeci de ani să gândească şi să dea sfaturi cum este cel de mai jos? Acestea îmi par mai curând gândurile înţelepte ale unui om matur. Iată un tânăr care vorbeşte despre veşnicie: „Însă trebuie să fiţi demni, curaţi şi bisericoşi. Nu vă e permis să aveţi amoruri, ci doar o iubire. Nu doruri, ci un dor, şi zilele voastre nu au voie să fie pline de senzaţii şi de confuzii; trebuie să crească peste toate o solemnitate clară şi de cristal, în care făpturile voastre să se mişte frumos şi firesc ş…ţ. Dar dacă aţi fi doar o zi nemoderni, atunci aţi vedea câtă veşnicie se află în voi“. Dar noi ştim că într-adevăr drumul e lung, către veşnicie şi către noi înşine. Şi aşteptăm ceasul limpezimilor.